Amintiri din Epoca de Aur (Crinstian Mungiu şi alţii, 2009)
Movie rating:
Cam câte alunecări în trecut mai poate suporta cinematografia românească. Cam câte rememorări ale plafonării mai poate duce supraapreciatul film românesc. Destule. Mult prea destule. Tema centrală a existenţei românului este comunismul: minereu inepuizabil de inspiraţie din care extragem fără simţ de răspundere pentru a crea film, orice. Numai să fie.
Laşitate. Vorbim acum, zice-se liber, pentru că nu o făcea nimeni atunci: despre dictatură, închisoare, frig, teamă şi nedreptate. Caricaturizăm în flegme tirani în faţa cărora obişnuiam să ne închinăm respectuos, cu servilismul afectuos al câinelui. Nici vorbă de pedigriu la rasa asta. Suntem şi vom fi în spatele unui gard. Şi vom lătra a ameninţare cu dinţii de lapte mijiţi pe la colţurile gurii. Imitând ferocitatea aproape perfect.
Previziune: Ne vom amuza peste ani de umilinţa de azi. Acţionăm retroactiv. Nu când este prea târziu, nici vorbă, ci atunci când a trecut atât de mult timp încât tot ce poţi face e să fii nostalgic. Vom pune criza prezentului pe seama unei gafe rău intenţionate a băsescului. Ne vom aminti de şuviţa lui la un pahar de şpriţ cu prietenii, vom rememora cu simpatie şi umor tâmpeniile metreselor din politică, memoria va reînvia zburdalnic atâtea bancuri cu blonde încât nu vom şti cu care să începem. Vom râde plescăind pui modificat genetic, roşii injectate şi apă nefiltrată îmbuteliată în sticle de firmă. Dar vom râde, iar toate relele pălesc când râzi. Mi-e necaz pe acest haz de necaz care, invariabil, va urma. La nesfârşit. Laitmotiv al generaţiilor care vor veni. Una câte una, toate de acum încolo.
Recomandare de partid: Pentru toţi spectatorii acestui film: Să râdeţi bine, tovarăşi! E un ordin. Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile dumneavoastră şi vizionare plăcută. Aplaudaţi sinistru la final. Consumul de produse capitaliste este strict interzis.
Scena 1 Dubla 1
Scena 1 Dubla 2
Scena 1 Dubla 3
Scena 1 Dubla 4 şi ultima
Cu tot respectul pe care îl am pentru comunism, socialism, totalitarism sau cum s-o fi numind ceea ce a fost şi încă mai e, dar sub altă formă, şi cu toată părerea de rău pentru muniţia risipită în corpul lui Ceauşilă (căci Elena aproape că a reuşit să se reîncarneze într-o blondă de Dorobanţi cu acelaşi nume) m-am instalat pe canapea acompaniat de câţiva cizburgări zemoşi, floricele de porumb, şi o sticlă enormă de Coca Cola. Măcar aşa mă delimitam şi eu de perioada aia evocată în film, pozând într-un capitalist sadea care râgâie zgomotos de atâta bunăstare culinară. Filmul este construit ca o serie de povestioare comice, şase la număr dacă îmi amintesc corect. Unele amuzante, altele mai puţin. Dar triste toate. (Există două volume: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa” şi „Dragoste în timpul liber” , primul compus din patru filmuleţe al doilea din două mai lungi)
În prima povestioară, nişte ţărani imbecili care se pregătesc cu ardoare să primească delegaţia oficială care urma să treacă prin satul lor, dimpreună cu doi activişti trimişi să inspecteze pregătirile, râmân blocaţi într-o tiribombă. Pe urmă e povestea unui învăţător trimis să alfabetizeze analfabeţii unei comune din creierul munţilor, care pleacă înainte ca cineva să se prindă cum stă treaba cu mâzgăliturile alea care se cheamă litere. Cu toate astea, ţăranii primesc diplome sunt consemnaţi oficial ca oameni “culţi în cap”. Urmează povestea unei poze cu dictatorul, care din raţiuni propagandiste şi cu un pic de indolenţă şi grabă specifică sistemului, ajunge să-l infăţişeze pe bătrânu’ Nicolae cu o căciulă în cap şi cu alta în mână. Povestea miliţianului care primeşte un porc viu, de la o rudă cu neuronii decedaţi, cu scopul de a fi oferit a doua zi drept atenţie unui medic, încheie prima serie de filmuleţe. Miliţianul are crunta misiune de a omorî, pârli şi tranşa animalul în apartament. Mă opresc aici cu deconspirarea. Nu mai e multă peliculă şi la o adică, atâtea duble reclamă o pauză. Pauză deci.
***
N-am cum să vorbesc despre filmu’ ăsta fără să fac câteva comparaţii cu precedentul, mult aclamatul 4 3 2 (1) (fâs!). Nu mai avem parte de aceleaşi imagini sumbre, friguroase şi noroioase. În “Amintiri...” nu mai e vorba de acelaşi gen de comunism din cauza căruia nu poţi face nimic calumea, nici măcar un amărât de avort ilegal. Nu, aici personajul principal este românul descurcăreţ. Nu mai e teroare, e derizoriu. E comic de situaţie. Securiştii par nişte pisicuţe puse pe şotii. Lipsurile nu generează frustrare ci doar noi pretexte de amuzament. Nu simţi prezenţa unui tiran care seamănă frică aşa cum ai senzaţia în 4 luni, 3 săptămâni etc. Poate şi pentru că imaginea e mai colorată aici, aproape strident. Copiii din film, deşi ar trebui să fie genu ăla de pionieri, au nişte feţe de World of Warcraft clar!
Deci Mungiu lasă de-o parte toată construcţia aia în detaliu a unei lumi cenuşii, cât mai aproape de realitate, concentrându-se pe poanta de la sfârşitul fiecărui episod. Ai senzaţia că se grăbeşte să ajungă mai repede la final, pentru a dezvălui duma. Bine, am uitat să spun, nu toate filmuleţele sunt regizate de Mungiu. Mai sunt alţi doi cred, dintre care unu are nume de străin (ce-o fi înţeles ăla din scenarii mi-e greu să-mi imaginez dar în mod sigur a acceptat să participe în proiectul ăsta cu o frază gen, “Hm, communism? Cool! I’m in .”). Dar nu ştiu să spun care ce a regizat, dacă fiecare câte unul sau toţi toate. E o nebuloasă totală pentru mine. Poate şi din lene de documentare. Dar mă rog, pentru asta există wikipedia sau cinemagia, eu fac altceva aici. Eu sunt ... %!@#$%^&*))(*&*&%$...
Ce-ar mai fi de spus despre filmu ăsta... România a avut un comunism aparte. Unul hazliu din câte rezultă de aici. Comunism fără de comunism şi măcelării fără de carne. Comunism în care privatul nu este o instituţie ci privatul era omul, care se descurca precum românu’, ciupind de ici de colo, un ou, un porc etc. Strategii de mercantilism primar, ce mai! Troc instituţionalizat. Hazlie dramă a istoriei. Comic declin.
„Noi am trăit o formă de absurd istoric.“ (zicea Matei Vişniec)
Epilog
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la comunism, la locul naşterii mele (un spital jegos şi auster) la casa părintească fără căldură şi apă caldă, la canalul Dunăre-Marea Neagră de crăpau muncitorii jucându-se cu târnăcoapele, la şifonierul în care mă ascundeam de tinerel când venea Securitatea în inspecţie, parcă-mi saltă şi acum inima de ură vindicativă şi nu-mi vine a râde cu spume. Şi doamne, urât mai era pe atunci căci şi părinţii şi fraţii şi surorile îmi erau chinuiţi, deposedaţi de speranţă şi casa ne era plină de gol, aşijderea stomacul. Nu ştiu alţi tovarăşi cum sunt...
Epilog la epilog
Ha, ha, ha. Ce amuzant regim opresiv-punitiv.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu