14 decembrie 2010

Enter the Void (Gaspar Noe , 2009)


Movie Rating:


Gaspar Noe. Eon Rapsag. nOe GaSpaR. ParGas Neo. Numele contează prea puţin, distribuţia există însă enumerarea ei, lizibilitatea ei nu se justifică parcă. Flash după flash, lumini, culori. NathanielBrownPazdelaHuertaCyri RoyEdSpearEmilyAlyn Lind

Un stil conturat pe anterioarele ciorne Carne şi Irreversible şi Seul contre tous .O maturizare premeditată gradual, într-o progresie constipată dar spectaculoasă în finalitatea ei. Deşi nu este la primul film, pare că se află la debut de fiecare dată, un tot mai efervescent debut, explosiv, intrigat şi original. O autenticitate a stilului, un stil nepereche ce parcă debordează de inventivitate pe măsură ce transformă redundanţa şi aparenta monotonie în perfecţiune. O suprapunere şi o reinterpretare cinematografică a eternelor surse de inspiraţie (Kubrick, Trakovsky) prelungind cadrele in detrimentul nevoii de comercial al spectatotului, care, paradoxal, dacă este oarecum versat şi versatil totodată rămâne captivat de magia simplităţii complexe, aşa cum o vede Gaspar. Nimic nou pe platoul de vest, droguri, drame, angoase, nuditate, sex, prostituţie, avort. Însă aici, alchimia acestor elemente este esenţială. Modul în care foloseşti elemente simple pentru a spune o poveste simplă, dar pe care o complici vizual, o desăvârşeşti stilistic. Din pur snobism regizorul are o abordare gratuită a developării naraţiunii, un film a cărui magie sălăsluieşte in micile detalii. În atmosferă. Nu e important ce spui, ci cum o faci. Acest film este un titlu de căpătâi în retorica cinematografică.

Un haos organizat, sau mai bine o dovadă de cum să aşterni haosul care năpădeşte conştiinţe într-o formă, care nu respectă nici o regulă dar care nu se abate totuşi de la una vitală: valurile subconştientului nu trebuie sparte în clişee sau autocenzură de dragul erudiţiei prăfuite, ele trebuie doar îmblânzite pentru ca oceanul să devină navigabil.

Inspirat din maniera regizorală a jocruilor video. Cinematografie la persona întâi aşa cum literatura e deja consacrată, deci să facem pasul ăsta şi înspre film, pe care nu îl vezi, ci îl trăieşti, cel puţin în prima parte a lui, o halucinaţie care te transpune cu lejeritate panicardă într-o lume în aparenţă ireală. Aici regizorul nu se mai numeşte Gaspar Noe, este, pot spune răspicat, primul film regizat de droguri. DMT, Acid, sau LSD, ciuperci magice, orice halucinogen puternic care te poartă după voinţa sa, în cotloane obsucre ale sinelui. Interferenţe fatale cu realitatea, ceea ce face ca viaţa să fie definită ca un trip ratat, morbid, societatea reală este mai periculoasă şi mai nocivă decât orice plsămuire alimentată de substanţe menite să-ţi acutizeze simţurile extrasenzoriale. Evitarea drogurilor de frica morţii sau a degradării este o varinată oarecum inutilă, care nu face decât să prelungească o stare a conştiinţei care va cunoaşte o altă dimensiune, deocamdată neştiută, doar presupusă sau închipuită. Moartea privită drept tripul final. Cel mai puternic, similar consumului de DMT. Antrenamentul fiinţei prin consumul de droguri în deprinderea unei rutine, a unei lejerităţi care va îndulci transcendenţa, inevitabila doză pe care ţi-o administrează negreşit ceasul care sună a moarte şi putregai. Un consumator nu face diferenţa între viziuni şi realitate, pentru că nu există una. Viaţa e de căcat atunci când marfa e de proastă calitate, se pare că nu ai fumat ce trebuie, filosofia tibetană asupra vieţii şi a morţii îţi mai oferă şanse. Imaterialitatea lumii materiale nu mai este un antagonism lingvistic, nici măcar un amărât de paradox ci un truism pe care puţini ajung să-l conştientizeze. Frica de moarte nu înseamnă decât baricadarea în ignoranţă şi obsurantism spiritual, dar înlocuind teama cu o doză zdravănă de curiozitate s-ar putea să ajungi la o formă vagă de răspunsuri a eternelor întrebări. Comprehensiune a cărei identitate e mai puternică decât cea a omului în starea lui socială, deci nu va putea fi nicicând circumscrisă raţiunii, dar ea va există şi va acţiona subliminal. Degradarea fizică întru descoperire spirituală mi se pare un troc suspect de avantajos. Fără îndoială. Pentru că finalitatea nu este efemeritatea cărnii... docilitatea nu este decât o formă de control, libertatea nu poate exista fără acele alegeri care se află înafara percepţiei sociale de bine. Dezirabil. Indezirabil. Gaspar Noe, Tarkovksi, Lev Tolstoi, Hunter S. Thompson.

Avortul = călătorie turbulentă în imaginar (social) - bad trip
Moartea părinţilor = bad trip
Tokyo = juglă amazoniană digitală
Droguri = singura legătură cu justificabilul şi inevitabilul sfârşit
Tokyo = Oarş împânzit de creaturi ciudate care vorbesc ciudat
Pasivitatea în faţa tragismului existenţei umane = viaţa ca anticameră
Incest = perpetuare, continuitatea speciei umane, origine, naştere, chintesenţă, mit biblic
Oscar, Linda = Adam, Eva
Dumnezeu = Diavol



24 octombrie 2010

The Third Man (Carol Reed, 1949)

 Movie Rating:
The Third Man este , ca finalitate, ceea ce Fritz Lang şi-a propus cu al său M. Evident, americanii se pricep de minune să facă filme mediocre pe care istoria le consemnează, nu ştiu cum, ca fiind mari capodopere şi reuşite indubitabile ale cinematografiei. Îmi aduc aminte de Citizen Kane, unanim considerat de criticii americani de la AFI, ca fiind cel mai bun film al lor din istorie şi, in extenso, din lume. Ei bine, grandomanul şi bolovănosul Kane nu este un personaj atât de bine conturat încât să rămână un fel de Don Quijote al filmului, dar presupun că afirmaţiile de la acea vreme aveau de-a face în principal cu inovaţiile regizorale pe care le aducea Orson Welles, deşi, nu îmi pot aduce aminte acum decât de una, acel cadru filmat la demisol pentru care echipa de filmare s-a văzut nevoită să sape o groapă sub podea, pentru a aşeza camera la nivelul dorit. În fine, M este un film complet, pe deplin inovator, care a influenţat generaţii de regizori la rând, dar care, sunt convins, nu se buncură de o aprecierea pe are o merită, în schimb, despre The Third Man putem spune cu uşurinţă că este un film supraevaluat a cărui singură inovaţie oarecum derizorie este muzica, total atipică pentru filmele de gen, pline de suspans, cu mafioţi, crime şi intrigi. La fel cum Lang sugerează magistral înfăptuirea unei crime, prezentînd balonul ce aparţinea copilului-victimă, atârnând de un stâlp de telegraf, tot astfel şi Carol Reed, regizorul filmului de faţă, sugerează mult mai subtil o crimă, atât de subtil că nu ştii nici cine nici de ce şi mai ales nici cum a comis-o, atât de subtil încât devine eliptic. Până şi celebrul personaj care îl dă în vileag pe criminalul de copii, acel bătrân orb care vinde baloane, este preluat aici de către Reed care nu reşeşte să justifice prezenţa acestuia în film la fel de bine, nu se leagă de subiectul filmului, cel mult poate fi o trimitere către Lang, cum trimitere poate fi şi plasarea acţiunii în capitala Austriei, jumătate din replicile din film fiind în limba germană. Este fără îndoială un tribut mascat adus regizorului german, ceea ce defineşte cât se poate de evident cât de influentă a fost opera sa cinematografică. (M, filmul lui Lang a fost realizat în anul 1931, în plin război, iar The Third Man al lui Reed în 1949, evident, după război)

 Personajul principal al filmului, interpretat de Orson Welles în personă, are prea puţin timp să se desfăşoare, din momentul apariţiei sale misterioase cam în ultimul sfert al filmului, deci din păcate, ceea ce se anunţa un personaj interesant şi complex nu uimeşte, poate doar cu aceea replică, în timpul familiei Borgia, când crimele şi teroarea erau la tot pasul, italienii au dat lumii Renaşterea, Elveţia, după zeci de ani de democraţie şi trai civilizat şi liniştit au creat un singur lucru: ceasul cu cuc. Să nu se aştepre nimeni ca reproducerea acestui citat să fie mai spectaculoasă decât originalul, dar am ţinut să consemnez această replică pentru că ea m-a impresionat cât de cât, în rest nu mare lucru. Tensiunea, suspansul din film, atunci când el există este extras şi transformat în ceva cretinoid de către regizor care alege o muzică veselă, tâmpită, poate pentru a-şi scoate creaţia din rândul filmelor de gen, pentru a se da un pic original şi creativ. Filmul are cam tot atâtea nominalizări şi premii cât Citizen Kane, doi actori ce se regăsesc în ambele filme, Orson Welles şi Joseph Cotten, cel dintâi lăsând aşa o vagă impresie că şi-a pus un pic amprenta pe ecranizarea romanului lui Greene. Povestea nu este din cale afară de spectaculoasă cum nu este nici interpretarea vreunui actor sau expunerea detaliile. Poate unele imagini de-a dreptul picturale şi impresionante ale Vienei aflate sub ocupaţia de după război să te determine să-l duci până la capăt, să înduri ternul unei naraţiuni căreia parcă îi lipseşte ceva. Scena în care Harry Lime, protagonistul interpretat de Orson, se agaţă cu disperare de ideea unei evadări iluzorii din mâinile justiţiei este oarecum spectaculoasă dacă nu poţi sau nu vrei să faci analogia cu finalul filmului M, mult mai profund, coerent, metaforic şi justificat. The Third Man lasă impresia unui film plin de gratuităţi, menit să satisfacă nevoile unui public care la vremea respectivă era omonimul publicului de astăzi, un public frivol şi nesofisticat, însetat de poveşti cu vampiri sau crime sângeroase comise de dereglaţi mintal. Ca întotdeauna şi atunci când ai aşteprări prea mari, oarecum nejustificate sfârşeşti prin a fi dezamăgit, iar filmul de faţă nu este o excepţie. Păcat de presepctivele unei distribuţii spectaculoase şi a unui scenarist cu dovedite veleităţi de mare scriitor, dar pur şi simplu nu este ceea ce ai vrea să fie. Concluzionând amarnic, The Third Man este filmul mediocru perfect.

20 octombrie 2010

Oldeuboi (Chan-wook Park, 2003)

Movie Rating:


Un triller dramatic, o comedie bolnavă, o metaforă brutală a societăţii sau un film despre răzbunare construit pe o poveste-suport amplă şi uşor siropoasă? Păi cam toate trei la un loc, plus ceva iz de Tarantino şi Jackie Chan. Nimic mai tipic şi definitoriu pentru imaginarul asiatic, plin de poveşti ciudate şi personaje dereglate care compun, paradoxal, un mediu în care realitatea prinde viaţă într-o reinterpretare romanţată, dar cât se poate de veridică. Coreea, internet cafe, counter strike, penthouse-uri, maniaci, violenţă, incest, solitudine, suicid, telefoane mobile, zgîrie nori, fotbal, masturbare, televiziune, exces. Dramă, sordid, supunere, regret, captivitate, obsesii maladive, deflorare, brutalitate, hipnoză, big-brother, America, ireversibil, costume Dupont, ţigări, mâncare vie, imprevizibil. Toate aceste elemente compun o supă cinematografică din care începi să sorbi amuzându-te. Apoi îţi pică greu.


20 septembrie 2010

King of Comedy (Martin Scorsese, 1982)

 Movie Rating:

Filmul lui Scorsese este despre şuturile-n cur pe care le primeşti invariabil de la viaţă, această viaţă pe deplin instituţionalizată. A, şi despre farmecul discret, de plastic, pe care celebritatea îl conferă unora.

Ha, ha, ha...

Rupert Pupkin (Robert de Niro, la dracu’), acest  Sfârlează-Fofează în traducere mioritică, adesea confundat cu un dovleac (Pumpkin), este regele comediei din capu’ lui. Şarmant dar netalentat, amuzant dar numai involuntar, sărac dar demn, este genul de Aguirre (celebru conchistador răpus de propria manie a perseverenţei) al suburbiilor, al cărui singur atuu este credinţa oarbă şi nestrămutată în ceea ce numai el, dar numai el, consideră a fi: talentul de comedian. Ratat, falit la vârsta la care ideea de a debuta în ceva, orice, indiferent ce, alunecă în penibil şi derizoriu.

Ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha.

DeNiro e DeNiro, iar asta eclipsează tot filmul. Rolul mănuşă al carierei sale, indiferent câţi ar fi de părere că de fapt Taxi Driver, sau mai rău, Casino (film modest, pe alocuri chiar mediocru, vorba unui moderator de emisiuni sportive care făcea aluzie la un meci de fotbal).

Şmecherul Scorsese, vulpe bătrână, induce senzaţia iniţial că de aia nu au domnule loc oameni talentaţi în sistem, din cauza mamuţilor şi maimuţoilor de tot felul. Parţial adevărat. Treptat, ca un râs care se intensifică până ce se sparge într-un sughiţ încecăcios, ai parte de o mostră de antitalent din partea sărmanului Rupert. Adică ajunge să dea o reprezentaţie, un monolog de stand up comedy, care, straniu, devine excesiv de amuzant tocmai prin lipsa comicului. Înţelegeţi, sau...

Rupert-ha-ha-ha-Pupkin.

Adică fiind alături de el tot filmul, te lipeşti de el, savuros ca o savarină, credul ca o fată de pension, iar ambiţia lui devine şi cauza ta, la naiba. Empatie la maxim. Ce mai contează că glumele sunt răsuflate, omu’ e a-ntâia, ce mai. De fapt, cred că sunt cele mai tari poante, vreodată. Nu? Dar asta e magia profesorului Martin (a.k.a Scorsese) căci lucrurile nu stau chiar aşa, nţ ! Monologul său e plin de replici grosolane inspirate din propria biografie (oare?), genul de bancuri pe care le gustă  doar birjarii şi camionagii căci până şi băieţii de la colţ de stradă s-au mai cizelat niţelus.

Rupert Pupkin, ha, ha, ha.

Dar ce face el, cum ajunge el pe scenă. Păi, ca în filmele americane, cum altfel. Pentru că calicu’ ăla Jerry Langford (un fel de Mircea Badea cu anvergură de Trandafir ) nu vrea în ruptul capului să îi dea o şansă şi să-l invite în emisiune. Punct din care cariera lui Rupert Dovleac va exploda, la tanelntul lui... “şi sunt bun, sunt al naibii de bun, nu aş mai fi aici dacă nu aş fi dinamită” suna îmbârligătura lui către Jerry. Dar Jerry is a busy man, ştiţi voi, genul, te-sunăm-noi şi chestii dintr’astea. Atunci ce face el, în disperarea de a fi faimos. Îl răpeşte pe înfumuratul realizator de show-uri comice, cu complicitatea unei fane nebune, evident cunoscută a lui Pupkin. Spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cum nu trece ziua fără maestru pe sticlă, negocierea cu producătorii devine o bagatelă. În schimbul eliberării maximei vedete – apariţie la în platou ca invitat special. Simplu. Echitabil. Zis şi făcut.

Bine eu am sărit un pic, vroiam să scurtez ca să scriu mai puţin (scrisu’ ăsta, pe lângă plăcere e şi bătaie de cap pentru unii).  Omu’ încearcă metodic, e răbdător, ca în parabola kafkiană În faţa legii, dar când centralista de la Sediul-Central-al-Studiolui-de-Producţie-şi-de-Televiziune-sau-cum-dracu’-so-fi-numind-chestia, te tot amână, te tot amână, că n-ai voie să intrii, că n-ai voie să aştepţi acolo, că aia nu, aia nu, atunci parcă îţi trece prin cap şi ceva extrem. Aşa, ca ultimatum. Şi când mai pui şi că tot ceea ce dorea era o amărâtă de audienţă, să-i asculte Jerry în persoană caseta pe care a înregistrat-o ca probă a harului său magnific, chiar că-ţi vine să-i bagi în măsa. Nu altcineva şi în orice caz nu tipa aia care i-a dat caseta înapoi după îndelungi tergiversări momoreţiene aruncându-i în faţă vorbe de lemn, că eşti bun dar nu eşti căutat, bla bla bla, mai încearcă, mai introdu o monedă. Tâc! Tâc! Tâc! Ghinion...

Dar Jerry n-are timp, saracu’, e ocupat să joace golf....

Hmm...Rupert Pupkin...Hm...... Andy Kaufman a avut şi un pic de şansă...

Tristul comedian, după aşa ispravă săvârşită, este evident băgat la zdup, pentru o perioadă. Omul e încarcerat, dar imaginaţia zburdă în continuare pe coclaurii aberaţiei: revenirea lui pe scenă - aşteptată îndelung de fanii primei şi singurei sale reprezentaţii care nu mai prididesc în a mi ţi-l ovaţiona ecstatic - se consumă doar în capul lui bântuit de fantoma unei glorii eterne, indiferent de piedici.

Ha? ha? ha? Rupert Pupkin…?

ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha….etcetera.

Irreversible (Gaspar Noe, 2002)

 Movie Rating:

Gaspar Noe nu poate fi mai şocant sau mai controversat decât societatea pe care o descrie. Paris... nu acel Paris al lui Godard din "À bout de souffle" sau al lui Rivette din "Paris Nous Appartient". Alt Paris. Parisul contemporant, eterogen, întunecat şi neprietenos. Parisul dezgolit, Parisul real.

Gaspar Noe : un teribilist, un regizor care pare că îşi propune să şocheze cu orice preţ. Irreversible este original prin tehnica filmării, ceea ce pare a fi o marcă proprie a tânărului Gaspar Noe: cadre lungi, ameţitoare, care transmit, mai mult subliminal, o stare de frică, angoasă şi teroare Underground-ul parizian, îmbâcsit de prostituate, homosexuali, obsedaţi sexual şi alte creaturi limitrofe decenţei umane, este zugravit ca un purgatoriu.

Secvenţa de început iese uşor înafara contextului şi este înserată în parte pentru a juca rolul expoziţiunii dar mai ales pentru a continua oarecum povestea măcelarului din scurt metrajul "Carne "(1991), care ulterior avea să devină lung metraj, la distanţă de aproape opt ani ("Seul Contre Tous", 1998). Calmul şi liniştea celulei pe care bătrânul măcelar o împarte cu încă un delincvent contrastează cu agitaţia nocturnă a oraşului. Acesta evocă motivul pentru care a fost închis. Şi-a violat propria fiică. Trecerea de la interiorul sufocant la exterior este bruscă, ambele planuri dezvăluind aceeaşi oameni dereglaţi.. Afară, aceeaşi oameni, cu apucături care mai de care mai anormale şi cu un trecut dubios, dar liberi.

Obsedat de ideea inadaptării şi a declinului haotic, a lipsei de sens a vieţii sau a efemerităţii ei, măcelarul întruchipează întocmai viziunea sa grotescă despre o societate în care anumiţi indivizi cad pradă altora în mod arbitrar şi, întocmai, ireversibil. Cea mai cruntă penitenţă pentru om este regretul săvârşirii unui act necugetat şi neputinţa de a îndrepta lucrurile.

În Irreversible, punctul culminat se consumă în prima jumătatea a filmului pentru că povestea este spusă de la coadă la cap. Gaspar Noe experimentează împotriva convenţionalului, pentru că este riscant să-ţi dozezi astfel filmul. Majoritatea foloseşte expoziţiunea ca suport pentru a construi ceea ce la final captează total atenţia spectatorului, însă francezul, în antiteză cu prima parte a filmului în care ritmul este foarte alert, sufocat de violenţă fizică şi verbală, de imagini dure şi ameţitoare, o lălăie apoi spectaculos, ba chiar dă o tentă telenovelistică filmului printr-o scenă al cărei dramatism de coafor e uşor derizoriu şi strică impresia generală a filmului. Voit sau neintenţionat. Nu ştiu.

Un traseu al răzbunării care sfârşeşte imediat ce un tip delegrat, poreclit Tenia, care-şi face veacul într-un club de poponari sado-maso, este găsit, caftit, desfigurat, omorât. Scena asta poate pune capac privitorilor şi aşa ameţiţi de mişcările în cerc, hiptonice, ale camerei. Dar dacă rezişti în prima jumătate de oră, atunci mai ai doar un hop, căci de la jumătate încolo violenţele încetează, iar Gaspar Noe, (care este şi cameraman) revine la banalele cadre statice care detensionează, slavă domnului. Şi hopul ăsta de care spuneam, este o scenă, poate cea mai şocantă pe care am văzut-o. Sau mă rog, de care să-mi amintesc acum. Scena violului anal, episod-intrigă cedeclanşază nevoia de răzbunare şi periplul celor două personaje în cautarea celui ce l-a săvârşit. Este pentru prima dată în film când Gaspar Noe aşează camera de filmat pe un nenorocit de trepied. Însă nu poţi să zici că în sfârşit ai ocazia să te mai destinzi, să-ţi revii un pic din nebunia de până atunci, pentru că urletele Monicăi Belucci îţi bombardează creierul. Nu mai pun la socoteală sentimentul de vinovăţie care te încearcă faţă de persoanele de sex feminin cărora, eventual, le-ai recomandat filmul.

Într-un pasaj subteran, nefericita Alex întâlneşte Tenia, care, învolburat de perspectiva unui sfincter neatins purcede la ceea ce ştie a face mai cu spor (sex anal). Apoi, în semn de mulţumesc-ăsta-a-fost-futaiul-secolului, îi mai şi aplică suavei creaturi câteva picioare în cap şi stomac. Scena durează mult, acompaniată îndelung de nişte răgete cumplite, pare că nu se mai termină (masculul şi scena implicit), evident, dacă sunt şi fete cu tine în cameră, ele vor fi fugit de mult, oripilate, nu înainte de a replica adjectival câte ceva la adresa filmului şi la adresa ta (peiorativ, evident: ce e mă, porcăria asta, eşti bolnav?)

Alex este iubita lui Marcus, fostă Pierre. Cei doi tipi sunt buni amici şi nu-şi poartă pică unul altuia. Nu există niciun fel de rivalitate între ei, deşi poziţiile lor sunt uşor antagonice în raport cu voluptoasa domnişorică: primul preia sarcinile celui de-al doilea, incapabil să ofere ceea ce frivola Alex îşi doreşte de la un bărbat. De fapt, ei formează un fel de trio erotic eşuat, genul Jules et Jim, eşuat din cauză că Alex îl părăseşte pe înţeleptul, poeticul şi galantul Pierre în favoarea lui Marcus, un semi-retardat zănatic, dar potent. Frumos este că providenţa îi oferă sărmanului “libido-redus” o răzbunare diabolică şi nedorită. Tocmai o partidă de sex, neconvenţional ce-i drept, îi pune capac “futicioasei”. Pierre este de compătimit, dar pentru mine, revoltător este calmul şi seninătatea cu care acceptă noua relaţie a iubitei sale. În fine, cum spuneam, cei doi sunt cei mai buni prieteni, oricât de obtuz aş putea părea eu. Francezii ăştia…

Tot împreună pleacă în căutarea celui care a devorat-o şi desfigurat-o pe Alex. Marcus, deşi mult mai solid, genul arţăgos şi impulsiv care caută rezolvarea problemelor prin violenţă, intră pe cai mari în Clubul Rectum, precum un Rambo însetat de dreptate geopolitică şi demografică. Însă Tenia, ripostând la loviturile primite, îl pune la pământ pe bravul erou (măcar în intenţii eroic dacă altfel nu). Pierre, ca un bătrând jucător de şah care îşi aşteaptă metodic şi calm mutarea, apare de nicăieri şi îi striveşte mecla defloratorului anal cu extinctorul.

Societatea, aşa cum apare ea în filmul lui Noe, este cea bolnavă. Dincolo de personajele lui mai mult sau mai puţin dubioase, mai mult sau mai puţin dezirabile. Este primul film pe care îl văd şi în care Parisul îmi apare cu totul altfel decât îl percepeam din alte filme (Goddard, Rivette, Bertolucci etc…). Tipice rămând doar cele trei personaje(Alex, Pierre, Marcus), până la un anumit punct, cu discuţiile lor detaşate despre sex, deloc inhibaţi şi libertini. Marcus şi Pierre alcătuiesc opoziţia perfectă între francezul de modă veche, şarmant, fin, inteligent şi cel şturlubatic, infantil pînă la bătrâneţe, incult, preocupat doar de aspectul fizic, performanţe sexuale, petreceri sau droguri.

Filmul este un omagiu al lui Gaspar Noe adus celui care pare că i-a influenţat cel mai mult stilul: Stanley Kubrick. Deasupra patului în care Alex şi Marcus fac dragoste (mă rog , sex) tronează un afiş promoţional gigant, al filmului "Odiseea Spaţială: 2001". Secvenţa violului de la metrou poate fi lesne comparată cu cea în care Alex (coincidenţă), tânărul delincvent din "Portocala Mecanică", îmrepună cu gaşca sa, sponesc în bătaie un biet beţiv irlandez lipsit de apărare care agoniza sub un pod. Scena extrem de violentă pentru acele vremuri. Numai că regizorul francez face un pas înainte şi intensifică vilolenţa, grotescul, care în Irreversible ating cote maxime.

19 septembrie 2010

Caravana Cinematografică (Titus Muntean, 2008)

Movie Rating:



Caravana cinematografică”, filmul lui Titus Muntean, tratează problema comunismului şi a activismului de partid cu o frivolitate devenită în scurt timp marcă înregistrată pentru filmul românesc din noul val.

Naraţiunea filmului este construită în aşa fel încât comicul de situaţie sporeşte progresiv. Înlănţuirea secvenţelor este una uşor holywoodiană, atipică pentru privitorul obişnuit deja cu ternul minimalist cu care am cucerit Cannes-ul. Firul narativ al poveştii e oarecum după un tipic uzat în majoritatea filmelor de comedie occidentale. Lucrurile degenerează uşor uşor şi produc situaţii din ce în ce mai hilare. (căci dincolo de discuţia “este sau nu un film bun”, te amuză în primul rând; cred, de altfel, că ăsta e şi scopul.) Bine, docţii vor spune că “este o fină analiză a intruziunii politicului în viaţa oamenilor simpli”, însă eu cred altceva, iertat să-mi fie.

Unele glumiţe sau reacţii ale personajelor alunecă uşor în derizoriu, însă scena de protocol, s-o numim astfel (în care preşedintele consiliului local, activistul, bibliotecara, învăţătorul satului, şeful de post şi cine o mai fi fost acolo) “servesc” masa în dulcele stil românesc, salvează filmul. În scena asta zace chintesenţa umoristică a filmului. A, şi mai e una, când Tavi încearcă s-o cucerească pe şarmanta şi ultravirgina bibliotecară recitând defectuos din “Muma lui Ştefan cel Mare” de Bolintineanu scrisă, am impresia.

Mă aşteptam ca în distribuţia filmului, mai exact în rolul tânărului activist-visător-care-se-dovedeşte-apoi-a-fi-o-brută pe nume Tavi, cel ce stăpâneşte limba de lemn la perfecţie, să-l regăsesc pe Dragoş Bucur, pentru că nu cred să nu fi jucat în vreun film românesc al deceniului prezent.

Vedem şi un Mircea Diaconu care joacă mai mult din instinct, îmbătrânit, probabil împovărat de statului său politic şi politizat din viaţa reală. Tănase, preşedintele consiliului local are în permanenţă morcovul unui raport nefavorabil pe care Tavi ar fi putut să-l înainteze granzilor. Oportunist şi lingău, acesta se opune iniţial demersului noilor sosiţi in sat, împiedicând proiecţia filmului mai mult sau mai puţin direct, însă când gluma se îngroaşă iar nemulţumirea propagandiştilor se manifestă prin ameninţări dure, acesta renunţă la poziţia iniţială.

Filmul se proiectează, cu ceva întârziere şi parţial, însă treaba pe jumătate făcută tot treabă se cheamă că e. Gentilul activist, care păcăleşte pe toată lumea cu comportamentul său de manual, o sfecleşte chiar la plecare. Respins de bibliotecară, pe care nu o poate convinge să-l uremze la Bucureşti, îndrăgostit fiind până peste cap de dânsa, o violează, dovedind că ceea ce nu poţi obţine cu frumosul, poţi obţine la fel de bine şi cu forţa.

Un film simpatic cu cadre reuşite presărat cu glumiţe, unele dintre ele însă cam de prost gust şi cam prea lipsite de subtilitate.

15 septembrie 2010

El lado oscuro del corazon (Eliseo Subiela, 1992)

 Movie Rating:

E dificil să începi să-i vorbeşti cuiva despre filmele lui Subiela. Cu atât mai dificil este să scrii despre filmele lui Subiela, pentru că, odată cu primul cuvânt rostit sau scris, se deschide un univers în care opera lui Benedetti joacă rolul unei constelaţii. Trebuie clarificat un lucru în primul rând. Nu toate filmele în limba spaniolă sunt telenovele. Majoritatea crede asta cu tărie. O prejudecată ieftină, de care e însă greu să te desparţi. Ceea ce face Subiela, nu discut aici finalitatea, ci mai degrabă intenţia, este ceva lăudabil cel puţin. Se foloseşte de literarură, în doze calculat administrate, pentru a reconstrui ceea ce până nu de mult putea fi întâlnit doar în literatură: universal realismului magic. Sau poate că pentru sud americani, asta e deja un modus vivendi.

Filmul El lado oscuro del corazon (Partea întunecată a inimii) este un tango prelung pe muzica versurilor lui Mario Benedetti, celebrul scriitor din Uruguay, Montevideo. Un dans lasciv şi tânguitor, un dans al iubirii pasionale, al iubirii dificile, al neîmplinirii sentimentale. Buenos Aires, oraş-tîrfă (puta ciudad), forfotind de feluriţi artişti rataţi sau vizionari. Toate aceste personaje ignoră neajunsurile cotidiene pentru că sunt mistuiţi de pasiuni arzătoare.

Personajul principal recită poezii (ale lui Benedetti) pentru ceva dollares, por tener plata, cu care mai apoi să se poate scufunda într-o mare de iluzii. Bordelul, este toposul perfect ales pentru povestea noastră. Aici vom întâlni o argentiniancă focoasă, prototipul femeii ideale: frumoasă, pasională, capabilă de replici tăioase, inteligente, aproape contrazicându-şi strident condiţia de prostituată. În căutarea iubirii desăvârşite, hoinărind prin oraşe ca Montevideo sau Buenos Aires, protagonistul, Oliverio, cade în plasa ispitioarei brunete al cărei interes pragmatic o face incapabilă de sentimente. Dollares. Boemul poet vagabond, secătuit de dorinţa de a o avea veşnic pe Ana (o altă Avida Dollares ) cea care pare singura femeie capabilă să simtă versurile ce-i sunt dedicate.

Subiela reuşeşte să fie, în multe situaţii, ingenios, iar găselniţele lui sunt cele care pot arunca filmul în derizoriu, pentru un privitor nefamiliarizat cu modul ăsta de a spune o poveste. Muzica, relantiul, fumul sau elementele împrumutare din realismul magic literar creează o atmosferă pe care o descifrezi cu simţurile. De altfel, există şi o convenţie imaginară între regizor şi privitor. Raţiunea distruge, farmecul este simţirea. Îmi aduc aminte de o secvenţă în care însuşi Benedetti apare la o masă, recitând în limba germană o poezie unei domniţe care nu mimează plictiseala şi dezinteresul. Limba germană, simbol al rigidităţii şi al raţiunii care cântăreşte apoi apreciază, ori aici este întocmai contrariul. Aşa cum poeziile scriitorului uruguaian sfidează limba de lemn şi canoanele folosind numai cuvinte simple, tot astfel face şi Subiela: sfidează criticii, care de cele mai multe ori sunt obtuzi. (mai ales cei europeni dacă aruncăm un ochi asupra listei laureaţilor din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, unde e vorba mai mult de rigoare şi corectitudine regizorală,  decât specraculos, de glacialitate pînă la urmă).

Spectatorul poate îşi poate alege să fie în oricare ipostază dintre cea de procuror sau avocat. Ca la proces. Se pot găsi aspecte negative, sau argumentaţii care să susţină frivolitatea filmului, dar se poate, încă şi mai bine, susţine o pledoarie în favoarea lui şi a lui Subiela. A priori putem pune problema aşa, însă cei care vor vibra încă de la prima scenă, vor merge mai departe în film, ceilalţi nu.

Dacă filmul ăsta poate părea cam siropos, ei bine, nici nu ar face sens altfel, pentru că însăşi lumea din care se desprinde şi pe care o redă este aşa, mult diferită faţă de cea occidentală. Fascinantul univers latino-american poate părea o frivolitate ieftină doar pentru cei în conştiinţa cărora s-a baricadat ideea că America de Sud înseamnă Esmeralda, reggaeton, Messi sau Talia. Atât şi nimic mai mult.

Filmul este presărat cu o groază de picanterii care fascinează, intrigă. Este alchimia dintre poezie, muzică, dramatism şi erotism. Oliverio, în pat lângă o femeie, recitându-i o poezie care reclamă sensibiliatate, reclamă o reacţie care nu vine, atunci el apasă un buton, iar patul se deschide ca o trapă secretă, înghiţind femeiea de lângă el. E secvenţa de început.

Oliveiro (personaj alter-ego a lui Benedetti): nu mă interesează dacă sânii unei femei sunt precum magnoliile sau smochinele/ dacă respiraţia ei, dimineaţa, miroase ca un afrodisiac sau ca insecticidul/ sunt capabil să suport un nas care ar cîştiga premiul întâi la o expoziţie de morcovi, dar cu un singur lucru sunt intransigent: nu pot tolera o femeie care nu ştie să zboare.  Iar dintre toate femeile pe care le-a întâlnit, Ana este singura care o face. A căuta femeia care poate zbura (metaforă cu vădite conotaţii sexuale) seamănă întrucâtva cu demersul lui Don Quijote, numai că de data asta avem de-a face cu o Dulcinee palpabilă şi palpată, o Dulcinee citadină la care e uşor să ajungi, dar la fel de imposibil să-ţi atingi scopul final. Mai dureros pentru Oliveiro pentru că Ana nu este într-un totul o proiecţie fantasmagorică ce întruchipează un ideal. Ea există cu adevărat, diabolic de ispititoare. Scena în care cei doi fac dragoste, levitând, ilustrează amăgirea, întrucât ea este şi va rămâne o femei care îşi va vinde sentimentele pe bani. Ireversibil.



Alice doesn't live here anymore (Martin Scorsese, 1974)

Movie Rating:

Alice nu ştiu cum. Chelneriţa cântătoare sau câtăreaţa care serveşte la mese, căci nu e nici una nici alta dar în acelaşi timp amândouă. Cadrele rotative, camera se roteşte mai tot timp sub comanda bâtrănului Martin (pe vremea aia mai tânăr, dar bătrân aşa în sensu de good ol’ Martin). Şi cum să nu regreţi că se scurge felia aia de film în care apare şi Harvey Keitel, puştan pe atunci prin 70, când eu am în cap imaginea lui de Goodfellas sau badfellow din filme cu gangsteri sau de soldat roman sau aghiotant al lui Cristos din ştim noi care film, de se crucesc pioşii cucernici văzându-l. Dar hold my horses cum se spune că ne abatem de la un subiect şi un film juicy, şi pe onoarea mea dacă nu mi-e ruşine cu mine că suntem în 2010(?) şi eu abia acum îl văd când simt că ar fi trebuit să-ncep cu el, dat fiind un început mai mult iluzoriu de cineast închipuit, recte eu. Deci, ah, încep cu deci, cică n-ar fi bine, se găsesc mulţi să comenteze dacă n-au ce face iar eu sunt om cult, pe onoarea mea. Deci (fuck! I thinkit’sahabbitallready) Alice la începutu' filmului zici că-i Dorothy din filmu ala cu căţelul Toto şi pantofii roşii Vrajitorul din Oz (right?), posibil că e impresia mea, dar eu spun tot ce-mi treci prin dovleac.

Nu ştiu nici acum ce dracu e cu partea aia denceput roşie-roşie, o imagine cît un petec pe ecran, se vede aşa doar în mijloc, că m-am şi deranjat de pe canapea de 2 mai exact 3 ori să ajustez manual formatul imaginii crezând că e ceva tehnic sau ceva...în fine, şi controla-mi-aş ideile fluviu dacă pot, dar se pare că nu pot. Alice e tipa aia din Requiem for a Dream, mama aluia de se droghează, şi ajunge la nebuni în final numai că pe vremea când era încă o bunăciune hai nu de nota 9 nici de 10, dar de 7-8 tot e, la naiba. Dacă-i place lu Kristofferson de ea în film e bună şi unde m-ai pui că şi-o trage şi cu Keitel când era tânăr, în film vreau să zic, în privat nu mă bag.

Ea pleacă la drum cu blondinul ei copil, pleacă din oraşu ala în care stătea din cauză că aveam o familie şi tot buclucu, până ce bărba-su moare, nu mare pierdere, că şi aşa o bătea şi era exemplu negativ băiatului care are o gură cât o şură şi aia spurcată rău pentru un puţoi de 12 ani. Ea bagă un pic de plâns la început că deh, o bătea o bătea sau că era al dracu da’ deh, a trăit cu el cât a trăit şi are şi un fiu vorba aia, că până la urmă – am citit eu undeva – e un soi de chestie ciudată care se petrece cu psihicu omului de ajunge victima şă-şi iubească în mod straniu tartorul, călăul, nu ştiu cum vine asta, da vine. Şi ajunge Alice în alt oraş, şi visu ei era să devină cântăreaţă, o melodie ştia, nu mai mult din gură şi din pian şi pân la urmă se-nduplecă unu de ea şi o angajează şi-acolo îl cunoaşte pe ţărănoiu asta de Keitel care te face să-ţi uzi pamperşii cu faţa/replicile lui, da faza e că o cucereşte nu ştiu ce da dupaia are o răbufnire dasta de le bagă în toţi sperieţii pe dame, o ieşire dasta violentă şi ele fug, pleacă, părăsesc, vezi bătrâne Harvey dacă nu te stăpăneşti. Alice cu sufletul sensibil, Alice cu melodie-n suflet, Alice mamă, femeie, amantă cântăreaţă, etc.

Şi iar pleacă în alt oraş, unde va să lucreze la servit farfurii cu ochiuri şi şuncă, cu ce se drege americanu pe la ţară dimineaţa, şi cafea multă, cafea într-un local mai forfotind ca un Mcdonald’s de atâtea comenzi şi burtoşi înfometaţi, din care se desprinde unul, ca decupat din reclame, dalea ori la şampon Cap şi Umeri ori la viză şi emigrare în America, the real land of choice and choices, unde te-ntâmpină semeţele fiinţe superioare al căror căcat pesemne că nu pute a comunism ci a apă de toaletă sau lavandă.

E, despre Kristofferson vorbesc, un fermier carismatic până şi pentru matroana frigidelor şi frivolelor, darămite pentru Alice, obişnuită de pe-acum cu preacurvia şi în căutare de ceva hardcore, adică familie, deh. Şi se produce minunata scenă când după tachinări şi tachinări şi ocoale şi ocoale se sărută ei la marginea unui gard ghimpat de la ferma tipului, când ea, ah sublim pretext, îi zice interogativ şi rugător să o lase să-i atingă barba cea moale, căci aşa pare, şi să mor dacă nu zici ca e ZZ Top cu balsam, ce mai barbă de cowboy din reclame. Şi o atinge cu mâna apoi cu buza şi uite-aşa ajunge-n pat şi deacum încolo toate bune, pînă când se ceartă, apoi se împacă, căci tipu ăsta nu e ca nervosul Harvey, e mai stilat mai candid o fi el cowboy sau fermier da cine zice că ăştia nu au suflet sensibil? Şi copilu ăsta, meanwhile, se-mpreteneşte cu un un băiat-fată jucat de Jodie Foster când era mică (pare aberant da aşa e pe onorea mea pierdută dacă nu) şi multe multe se mai petrec aci în oraşu asta unde se-ncheie şi periplul Alicei care se visa cântăreaţă şi nimeni nu-i trăgea vreun pumn în meclă se se trezească. Şi n-am literele la tastatură şi cuvinte-n vocabular câte ar mai trebui zise despre filmu ăsta care te lasă paf, şi cum mânuieşte camera Scorsese cu mâinile lui invizibile de zici că nu-i adevărat şi cum a zis unu când a văzut girafa, aşa şi eu acuma cu filmu ăsta: Aşa ceva nu există!

Pune-ţi mâna pe el fraţilor, chemaţi-vă vecinii şi rudele, sau nu, prietenii, băgaţi nişte ţigări cu cola şi cheesburgheri şi nu vă fie jenă să descărcaţi imoral de pe torente filmu ăsta care nu poate să aibă un preţ pe tarabă ca orice altceva, mai ştiu eu ce. Şi dacă nu v-am zis de toate fazele din film nu reise că n-am vrut să deconspir, că-mi place treaba asta, dar nu ştiu dacă m-aş mai putea opri şi-atunci de unde bani de altă tastaură şi de unde atâtea ţigări combustibil pentru creier, catalizatorul meu narativ-scriptic. Hai şi să ne-auzim întregi şi cu chef şi la alte capodopere dastea pe care şade prafu de un metru.




Amintiri din Epoca de Aur (Crinstian Mungiu şi alţii, 2009)

Movie rating:
Prolog

Cam câte alunecări în trecut mai poate suporta cinematografia românească. Cam câte rememorări ale plafonării mai poate duce supraapreciatul film românesc. Destule. Mult prea destule. Tema centrală a existenţei românului este comunismul: minereu inepuizabil de inspiraţie din care extragem fără simţ de răspundere pentru a crea film, orice. Numai să fie.

Laşitate. Vorbim acum, zice-se liber, pentru că nu o făcea nimeni atunci: despre dictatură, închisoare, frig, teamă şi nedreptate. Caricaturizăm în flegme tirani în faţa cărora obişnuiam să ne închinăm respectuos, cu servilismul afectuos al câinelui. Nici vorbă de pedigriu la rasa asta. Suntem şi vom fi în spatele unui gard. Şi vom lătra a ameninţare cu dinţii de lapte mijiţi pe la colţurile gurii. Imitând ferocitatea aproape perfect.

Previziune: Ne vom amuza peste ani de umilinţa de azi. Acţionăm retroactiv. Nu când este prea târziu, nici vorbă, ci atunci când a trecut atât de mult timp încât tot ce poţi face e să fii nostalgic. Vom pune criza prezentului pe seama unei gafe rău intenţionate a băsescului. Ne vom aminti de şuviţa lui la un pahar de şpriţ cu prietenii, vom rememora cu simpatie şi umor tâmpeniile metreselor din politică, memoria va reînvia zburdalnic atâtea bancuri cu blonde încât nu vom şti cu care să începem. Vom râde plescăind pui modificat genetic, roşii injectate şi apă nefiltrată îmbuteliată în sticle de firmă. Dar vom râde, iar toate relele pălesc când râzi. Mi-e necaz pe acest haz de necaz care, invariabil, va urma. La nesfârşit. Laitmotiv al generaţiilor care vor veni. Una câte una, toate de acum încolo.

Recomandare de partid: Pentru toţi spectatorii acestui film: Să râdeţi bine, tovarăşi! E un ordin. Aşezaţi-vă liniştiţi la locurile dumneavoastră şi vizionare plăcută. Aplaudaţi sinistru la final. Consumul de produse capitaliste este strict interzis.


Scena 1 Dubla 1


Amintiri din Epoca de Aur, filmul lui Mungiu, este un compendiu de pastile amuzante care îşi iau rădăcina în nişte realităţi nemodificate de propaganda socilaistă. E ca şi cum Jarmusch....

Scena 1 Dubla 2

Amintiri din Epoca de Piatra e un film.

Scena 1 Dubla 3

Amintiri din Epoca de Aur nu e un film. E mai multe filme.

Scena 1 Dubla 4 şi ultima


Cu tot respectul pe care îl am pentru comunism, socialism, totalitarism sau cum s-o fi numind ceea ce a fost şi încă mai e, dar sub altă formă, şi cu toată părerea de rău pentru muniţia risipită în corpul lui Ceauşilă (căci Elena aproape că a reuşit să se reîncarneze într-o blondă de Dorobanţi cu acelaşi nume) m-am instalat pe canapea acompaniat de câţiva cizburgări zemoşi, floricele de porumb, şi o sticlă enormă de Coca Cola. Măcar aşa mă delimitam şi eu de perioada aia evocată în film, pozând într-un capitalist sadea care râgâie zgomotos de atâta bunăstare culinară. Filmul este construit ca o serie de povestioare comice, şase la număr dacă îmi amintesc corect. Unele amuzante, altele mai puţin. Dar triste toate. (Există două volume: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa” şi „Dragoste în timpul liber” , primul compus din patru filmuleţe al doilea din două mai lungi)

În prima povestioară, nişte ţărani imbecili care se pregătesc cu ardoare să primească delegaţia oficială care urma să treacă prin satul lor, dimpreună cu doi activişti trimişi să inspecteze pregătirile, râmân blocaţi într-o tiribombă. Pe urmă e povestea unui învăţător trimis să alfabetizeze analfabeţii unei comune din creierul munţilor, care pleacă înainte ca cineva să se prindă cum stă treaba cu mâzgăliturile alea care se cheamă litere. Cu toate astea, ţăranii primesc diplome sunt consemnaţi oficial ca oameni “culţi în cap”. Urmează povestea unei poze cu dictatorul, care din raţiuni propagandiste şi cu un pic de indolenţă şi grabă specifică sistemului, ajunge să-l infăţişeze pe bătrânu’ Nicolae cu o căciulă în cap şi cu alta în mână. Povestea miliţianului care primeşte un porc viu, de la o rudă cu neuronii decedaţi, cu scopul de a fi oferit a doua zi drept atenţie unui medic, încheie prima serie de filmuleţe. Miliţianul are crunta misiune de a omorî, pârli şi tranşa animalul în apartament. Mă opresc aici cu deconspirarea. Nu mai e multă peliculă şi la o adică, atâtea duble reclamă o pauză. Pauză deci.

14 septembrie 2010

Avatar (James Cameron, 2009)

Movie Rating:

“Când filmul s-a terminat, nu mi-a mai venit să mă ridic din scaun: aş fi vrut să rămân acolo, pe Pandora, pentru totdeauna, cu femeia mea albastră, cu coada mea graţioasă, cu ornamentele şi tatuajele mele, să fiu transferat definitiv în avatarul meu, dream-walker al nostalgiei...”

Mircea Cărtărescu - “Vis şi scamatorie”
Evenimentul Zilei, 15 ianuarie 2010
www.evz.ro

Gomorrah ( Matteo Garrone, 2008)

Movie Rating:

Matteo Garrone își dezbracă protagoniștii de somptuoasa falsitate vestimentară a imigranților italieni din filmele americane, oferind în schimb o paradă infiorătoare de criminali pensați, bronzați artificial și îmbrăcați cu un prost gust mul mai autentic, mai plauzibil. Întrebat fiind de ce a ales ca scenă de început un masacru, regizorul a răspuns nonșalant că a adăugat la scenariu această secvență pentru atmosferă, deși poate dezorienta privitorii, părând mai degrabă un ceva desprins dintr-un film science-fiction (culorile țipătoare, solarul ce pare a fi mai repede o mașină a timpului).

Două figuri răzbat din pleiada de personaje care se perindă prin cadru de-a lungul filmului. Doi adolescenți care își unesc nepriceperea și stângăciile cu un singur scop: acela de a le veni de hac burtoșilor care le comandă. Marco și Ciro pun mâna pe un adevărat arsenal, organizează un jaf după care se relaxează într-un club de stripteasse cu două prostituate cu care nu știu să se comporte. Aici filmul devine comedie, pentru a mai destinde parcă atmosfera încărcată de violență gratuită. Doi puștani care se visează criminali notorii, nefiind altceva decât niște mamifere naive care imită fără prea multă grație scenele de violență din filme precum Scarface. Însă nu ajung să ucidă, pentru că sunt lichidați. Tot ce fac este să tragă focuri de armă în neștire, urlând ca apucații, în chiloți, pe marginea unui lac. Sfârșesc pe o plajă, cu sângele șiroindu-le din căpătânile lor inutile, care adăpostesc un creier imatur pentru acea lume a șmecherilor inveterați. Un excavator se apropie zgomotos pentru a scuti nisipul fin de povara hoiturilor unor neisprăviți.


Filmul este construit narativ din mai multe planuri, care interferează uneori obositor și ilogic, decontextualizat parcă. Toto, un copil maturizat forțat este aruncat în vortexul crimelor odioase săvârșite în numele zeului Euro, ca mai apoi să contribuie la asasinarea unei cunoștințe, drept rezultat al unei răfuieli din interiorul bandei. Inocent, firav, dar cu o dorință înspăimântătoare de a răzbate într-un univers înecat de sânge, Toto reușește. Iar asta înseamnă declinul unei lumi.

Garrone zugrăvește un spațiu guvernat de reguli simple, dar greu de respectat. Reguli stabilite de burtoși epilați care se desfată cu o muzică ieftină, ce pare a le pune la îndoială ferocitatea.(sau o evidenţiază?). Mafioții lui Garrone nu au tabieturi subtile, sunt doar niște antieroi narcisiști, autentici prin comportament, vestimentație și limbaj. E greu să vorbești despre film ca întreg, însă regizorul italian lasă impresia că este mai mult decît familiar cu lumea pe care o descrie în imagini, în cadre. Este doar o frescă a unei realități crunte cu care orașul Napoli, Italia, se confruntă și, fără îndoială că se va mai confrunta cel puțin o eternitate.

Filmul se încheie cu informații care apar sunt formă de text, pe fundal negru, privind activitatea Camorei, numărul crimelor, a banilor obținuți din traficul de droguri, ceea ce relevă adevărata dimensiune a dezastrului provocat de facțiunea mafiotă. Deși italienii au receptat filmul drept un documentar, măgulindu-l astfel pe Garrone vădit încântat că și-a atins scopul, realitatea pare mult mai dură. După vizionarea filmului, rămâi cu o stranie senzație a unor mafioți mărunți, a căror unică placere este de a se răfui între ei pentru supremație.

Matteo Garrone reușește să construiască o adaptare decentă, având în vedere mijloacele de exprimare ușor limitate (cinematografice), a romanului non-fiction al scriitorului italian Roberto Saviano. Cât despre premiul obținut în cadrul Festivalului de la Cannes, Grand Prix, acesta este doar al doilea ca importanță. Nu de puține ori am auzit voci care îmi prezentau filmul drept marele câștigător. În anul 2008, premiul Palm D’or avea să-i revină regizorului francez Laurent Cantet pentru filmul “În clasă.”

Gomorra este totuși un film asupra căruia planează o suspiciune. Aceea că a fost laureat și/doar pentru a face mai cunoscută publicului larg cartea lui Saviano.

Eu, când vreau să fluier, fluier (Florin Serban, 2010)

Movie Rating:

A face un film despre realitatea penitenciară - pe alocuri în ton minimalist - e la fel de absurd precum ipostaza în care se află deţinuţii care au jucat în film. Aceştia interpretează într-o producţie cinematografică de ficţiune – reiterare cosmetizată a existenţei de puşcăriaş – acelaşi rol pe care îl joacă în societate. Sordidă redundanţă ...

Filmul are două personaje principale: Silviu - un băiat de 18 ani care din cauza unei vizite inopinate a fratelui mai mic îşi pierde simţul raţiunii şi acţionează haotic - şi ceafa lui. Protagonistul este filmat de la spate aproape de fiecare dată când merge, într-o serie de cadre succesive care pot deveni enervante la un moment dat. Înţelegem, desigur, semnificaţia acestor cadre care subliniază condiţia personajului, însă a induce, la un moment dat, o stare reclamă subtilitate, nicidecum redundanţă agresivă care ţine mai mult de încăpăţânare sau lipsă de maturitate.

Construcţia narativă a filmului este iniţial greoaie, presărată cu secvenţe eliptice, relativ inutile, care doar deschid anumite piste, fără a le dezvolta însă. Prima parte a filmului este o pledoarie care înlesneşte orice tentativă de a anticipa naraţiunea sau chiar deznodământul. Avem un deţinut care mai are puţin timp până la eliberare, o alunecare înafara regulamentului şi un director care atenţionează că la următorul pas greşit va plăti scump. Ei bine, intenţionat sau nu, devine foarte clar ceea ce urmează Adică personajul principal va comite un act indezirabil ce îi va anula anunţata eliberare.

Atmosfera în penitenciar este una relativ paşnică. Fără incidente grave de-a lungul filmului. Excludem aici, evident, încăierarea tandră dintre doi deţinuţi, care seamănă mai mult cu o imbrăţişare; episodul în care regizorul sugerează un viol - gratuit, forţat şi poate confuziona privitorul mai degrabă decât să fie util naraţiunii; fuga intempestivă a celui poreclit Ursul, care profită de neatenţia şi stângăcia paznicilor sau scena în care Silviu, personajul principal, se apropie de gard pentru a-şi urmări fratele care tocmai îl vizitase şi este caftit cu promptitudine de către un paznic vigilent şi cam zelos (urletele victimei sunt strident accentuate).

Aceste manifestări ale violenţei în astfel de instituţii punitive sunt clişeice. Ele sunt rodul percepţiei din exterior. Mai multă imaginaţie ar fi fost utilă, căci anumite comportamente deviante tind să nu iasă atât de uşor la iveală în faţa unei camere de luat vederi.

Majoritatea replicilor atribuite personajului principal se bazează (sau cel puţin asta e senzaţia) pe improvizaţie, ceea ce conferă o notă de autenticitate. Dacă unele secvenţe par mai puţin credibile, cel puţin anumite replici nu pot fi considerate astfel. Un alt plus este şi interpretarea lui George Pistereanu care întruchipează un personaj dual, deopotrivă violent (provocat direct sau indirect), brutal, vindicativ, candid, emotiv, idealist.

Toate personajele secundare sau episodice ale filmului sunt plate, sporind astfel complexitatea protagonistului – un antierou carismatic care te poate convinge să-i înţelegi comportamentul impulsiv şi deciziile care trădează lipsa de maturitate: cu toate că mai are puţin pâna la eliberare, decide să-şi compromită orice şansă pentru o promisiune, o cafea şi câteva minute alături de fata de care s-a îndrăgostit subit.

Capriciile şi exuberanţa tinereţii (sugerate chiar prin tiltul filmului) fac din Silviu o victimă fără o altă vină decât aceea de a-şi revendica dreptul la o viaţă normală, în libertate. Ura faţă de propria mamă responsabilă de situaţia în care se află (mai mult sau mai puţin), dar şi dorinţa de a-şi proteja fratele mai mic îl aduc în situaţia de a-şi dori răzbunarea. Însă tot ceea ce face se răsfrânge asupra lui sub forma unei lecţii dure de viaţă: nu poţi repara nedreptatea, iar dacă o faci, mânat de un imbold al inconştienţei vei fi aspru pedepsit.

Filmul atrage atenţia asupra unei probleme tot mai întâlnite în România ultimului deceniu: familii dezbinate, copii neglijaţi sau abandonaţi definitiv - care ajung pe străzi sau în şcoli de corecţie (în cel mai rău caz) - de către părinţi plecaţi în străinătate din diverse motive.

Concluzionând, avem de-a face cu un film simplist, presărat cu clişee, uşor previzibil, în care anumite secvenţe se prelungesc inutil, iar altele se încheie brusc, un film al cărui punctul culminant se doreşte a fi unul tensionat dar eşuează în mare măsură datorită replicilor nefericite. Rămâne pregnantă senzaţia că regizorul îşi doreşte mai mult decât poate realiza (pe lângă drama personajului principal, conflictul interior şi declinul care stau la baza filmului, Florin Şerban îşi propune să realizeze, simultan, o frescă a vieţii dintr-un penitenciar românesc).

Politist, adjectiv (Corneliu Porumboiu, 2009)

Movie Rating:

Corneliu Porumboiu, un regizor. Filme. „Poliţist, adjectiv” de exemplu. Cel mai recent.

Deci…

Personajul principal este un om. Omul este poliţist, poliţist subiectiv. Sau mă rog, adjectiv. El trebuie să prindă un băiat. Consum de marijuana. Deţinere, posibil trafic. Poliţistul nu este de acord. Are o dilemă. Morală. Intrigă.Poliţistul se plimbă pe străzi. Urmăreşte băiatul. Îl spionează. Apoi scrie un raport. Merge acasă. Manâncă ceva. Discută cu nevasta. Îl stresează o melodie. Îşi încălzeşte singur mâncarea. Bea o bere. Se scarpină...

Apoi...

Colindă străzile. Aceleaşi străzi. Sordid. Nimic în jur. Câţiva pietoni, vag. Pustiu. Mizericordie faţă de inculpat. Se opreşte. Gândeşte. Fumează o ţigară lângă un copac. Stă. Se uită în jur. Se întoarce la secţie. Se aşează la birou. Dialog cu un coleg. Despre una, despre alta. Deschide un dulap. Pleacă. Apoi merge iar. Păşeşte agale. Maşini. Blocuri. Parcari. Curtea şolii. Chiştoace pe jos. Elevi care se întorc acasă. Ghiozdane. Fiţe. Discuţii amicale. Fete, băieţi. O coală de hârtie. Scris de mână. Raport. Despre.Discuţie cu un superior. Legea din România. Poliţistul, om al legii. Da, dar...nu e corect. Probleme de conştiinţă. Inculpatul e tânăr. Arest, consum marijuana, viitor compromis, nedrept, îndurare, legi vechi dar trebuie respectate, occident legi diferite, consum, insuficient pentru arest, ce naiba. Sediu poliţie. Scaun. Poliţist în scaun. Faţa în pumni. Linişte. Aşteptare. Sunet de taste. Secretară la calculator. Ţac, ţac, ţac, pauză şi iar ţac, ţac. În continuare dilemă. Luptă interioară.Rugăminţi către colegi. Ajutor pentru întocmirea raportului. Secţie, străzi, maşini, apartament, baie, bucătărie, o bere rece, o tocană pe aragaz. Discuţie cu o persoană din anturajul urmăritului. El cola, poliţistul vodcă. Restaurant. Mirabela Dauer, cer fără soare, pastă fără periuţă, exprimare deficitară în raport. Nevasta sesizează. Atenţionare. Răspunsul poliţistului. Nu ştiam. Nedumerire. Cine se ocupă de cuvinte în România? Academia. Serios? Iarăşi acelaşi “nu ştiam”.Convocare în biroul superiorului cel mai superior. Şefu. Ton calm. De superior. Răbdător. Dicuţie în trei. Doi poliţişti şi un superior cel mai superior. Poliţistul dilematic este mustrat. Întrebare către el. De ce zici că nu vrei să-l arestezi. Răspuns vag, uşor oligofrenic. Ambiguu. Corecţie. Dicţionar explicativ al limbii române pe masă. Poliţist, deschide dicţionar. Citeşte. Află sensuri multiple ale cuvintelor. Cuvinte pe care le-a folosit în vorbirea directă. Încercare de justificare. Derută. Totul devine altceva. Capătă un sens. Poliţistul, om al legii. Legea zice ceva. Poliţist, face ce zice legea. Punct. Clar? Situaţie tensionată. Deşi tonul superiorului este la fel de calm. Trei poliţişti. Doi inferiori pe scaune şi un superior, cel mai superior, la birou. Dilema dispare. Poliţist eliberat de confuzie, dacă nu definitiv măcar din conformism.Tablă. Cretă. Poliţist desenează planul flagrantului delict. Aşa, aşa, aşa şi aşa, noi pe aici, doi prin spate, loc de fumat, strada cutare, încercuim, arestăm. Şi gata. Caz închis.

Final.

Generic.

Muzică. 

About This Blog

About This Blog

  © Blogger template Brooklyn by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP