20 septembrie 2010

King of Comedy (Martin Scorsese, 1982)

 Movie Rating:

Filmul lui Scorsese este despre şuturile-n cur pe care le primeşti invariabil de la viaţă, această viaţă pe deplin instituţionalizată. A, şi despre farmecul discret, de plastic, pe care celebritatea îl conferă unora.

Ha, ha, ha...

Rupert Pupkin (Robert de Niro, la dracu’), acest  Sfârlează-Fofează în traducere mioritică, adesea confundat cu un dovleac (Pumpkin), este regele comediei din capu’ lui. Şarmant dar netalentat, amuzant dar numai involuntar, sărac dar demn, este genul de Aguirre (celebru conchistador răpus de propria manie a perseverenţei) al suburbiilor, al cărui singur atuu este credinţa oarbă şi nestrămutată în ceea ce numai el, dar numai el, consideră a fi: talentul de comedian. Ratat, falit la vârsta la care ideea de a debuta în ceva, orice, indiferent ce, alunecă în penibil şi derizoriu.

Ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha.

DeNiro e DeNiro, iar asta eclipsează tot filmul. Rolul mănuşă al carierei sale, indiferent câţi ar fi de părere că de fapt Taxi Driver, sau mai rău, Casino (film modest, pe alocuri chiar mediocru, vorba unui moderator de emisiuni sportive care făcea aluzie la un meci de fotbal).

Şmecherul Scorsese, vulpe bătrână, induce senzaţia iniţial că de aia nu au domnule loc oameni talentaţi în sistem, din cauza mamuţilor şi maimuţoilor de tot felul. Parţial adevărat. Treptat, ca un râs care se intensifică până ce se sparge într-un sughiţ încecăcios, ai parte de o mostră de antitalent din partea sărmanului Rupert. Adică ajunge să dea o reprezentaţie, un monolog de stand up comedy, care, straniu, devine excesiv de amuzant tocmai prin lipsa comicului. Înţelegeţi, sau...

Rupert-ha-ha-ha-Pupkin.

Adică fiind alături de el tot filmul, te lipeşti de el, savuros ca o savarină, credul ca o fată de pension, iar ambiţia lui devine şi cauza ta, la naiba. Empatie la maxim. Ce mai contează că glumele sunt răsuflate, omu’ e a-ntâia, ce mai. De fapt, cred că sunt cele mai tari poante, vreodată. Nu? Dar asta e magia profesorului Martin (a.k.a Scorsese) căci lucrurile nu stau chiar aşa, nţ ! Monologul său e plin de replici grosolane inspirate din propria biografie (oare?), genul de bancuri pe care le gustă  doar birjarii şi camionagii căci până şi băieţii de la colţ de stradă s-au mai cizelat niţelus.

Rupert Pupkin, ha, ha, ha.

Dar ce face el, cum ajunge el pe scenă. Păi, ca în filmele americane, cum altfel. Pentru că calicu’ ăla Jerry Langford (un fel de Mircea Badea cu anvergură de Trandafir ) nu vrea în ruptul capului să îi dea o şansă şi să-l invite în emisiune. Punct din care cariera lui Rupert Dovleac va exploda, la tanelntul lui... “şi sunt bun, sunt al naibii de bun, nu aş mai fi aici dacă nu aş fi dinamită” suna îmbârligătura lui către Jerry. Dar Jerry is a busy man, ştiţi voi, genul, te-sunăm-noi şi chestii dintr’astea. Atunci ce face el, în disperarea de a fi faimos. Îl răpeşte pe înfumuratul realizator de show-uri comice, cu complicitatea unei fane nebune, evident cunoscută a lui Pupkin. Spune-mi cu cine te împrieteneşti, ca să-ţi spun cine eşti. Cum nu trece ziua fără maestru pe sticlă, negocierea cu producătorii devine o bagatelă. În schimbul eliberării maximei vedete – apariţie la în platou ca invitat special. Simplu. Echitabil. Zis şi făcut.

Bine eu am sărit un pic, vroiam să scurtez ca să scriu mai puţin (scrisu’ ăsta, pe lângă plăcere e şi bătaie de cap pentru unii).  Omu’ încearcă metodic, e răbdător, ca în parabola kafkiană În faţa legii, dar când centralista de la Sediul-Central-al-Studiolui-de-Producţie-şi-de-Televiziune-sau-cum-dracu’-so-fi-numind-chestia, te tot amână, te tot amână, că n-ai voie să intrii, că n-ai voie să aştepţi acolo, că aia nu, aia nu, atunci parcă îţi trece prin cap şi ceva extrem. Aşa, ca ultimatum. Şi când mai pui şi că tot ceea ce dorea era o amărâtă de audienţă, să-i asculte Jerry în persoană caseta pe care a înregistrat-o ca probă a harului său magnific, chiar că-ţi vine să-i bagi în măsa. Nu altcineva şi în orice caz nu tipa aia care i-a dat caseta înapoi după îndelungi tergiversări momoreţiene aruncându-i în faţă vorbe de lemn, că eşti bun dar nu eşti căutat, bla bla bla, mai încearcă, mai introdu o monedă. Tâc! Tâc! Tâc! Ghinion...

Dar Jerry n-are timp, saracu’, e ocupat să joace golf....

Hmm...Rupert Pupkin...Hm...... Andy Kaufman a avut şi un pic de şansă...

Tristul comedian, după aşa ispravă săvârşită, este evident băgat la zdup, pentru o perioadă. Omul e încarcerat, dar imaginaţia zburdă în continuare pe coclaurii aberaţiei: revenirea lui pe scenă - aşteptată îndelung de fanii primei şi singurei sale reprezentaţii care nu mai prididesc în a mi ţi-l ovaţiona ecstatic - se consumă doar în capul lui bântuit de fantoma unei glorii eterne, indiferent de piedici.

Ha? ha? ha? Rupert Pupkin…?

ha, ha, ha, Rupert Pupkin, ha, ha, ha….etcetera.



0 comentarii:

About This Blog

About This Blog

  © Blogger template Brooklyn by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP