Irreversible (Gaspar Noe, 2002)

 Movie Rating:

Gaspar Noe nu poate fi mai şocant sau mai controversat decât societatea pe care o descrie. Paris... nu acel Paris al lui Godard din "À bout de souffle" sau al lui Rivette din "Paris Nous Appartient". Alt Paris. Parisul contemporant, eterogen, întunecat şi neprietenos. Parisul dezgolit, Parisul real.

Gaspar Noe : un teribilist, un regizor care pare că îşi propune să şocheze cu orice preţ. Irreversible este original prin tehnica filmării, ceea ce pare a fi o marcă proprie a tânărului Gaspar Noe: cadre lungi, ameţitoare, care transmit, mai mult subliminal, o stare de frică, angoasă şi teroare Underground-ul parizian, îmbâcsit de prostituate, homosexuali, obsedaţi sexual şi alte creaturi limitrofe decenţei umane, este zugravit ca un purgatoriu.

Secvenţa de început iese uşor înafara contextului şi este înserată în parte pentru a juca rolul expoziţiunii dar mai ales pentru a continua oarecum povestea măcelarului din scurt metrajul "Carne "(1991), care ulterior avea să devină lung metraj, la distanţă de aproape opt ani ("Seul Contre Tous", 1998). Calmul şi liniştea celulei pe care bătrânul măcelar o împarte cu încă un delincvent contrastează cu agitaţia nocturnă a oraşului. Acesta evocă motivul pentru care a fost închis. Şi-a violat propria fiică. Trecerea de la interiorul sufocant la exterior este bruscă, ambele planuri dezvăluind aceeaşi oameni dereglaţi.. Afară, aceeaşi oameni, cu apucături care mai de care mai anormale şi cu un trecut dubios, dar liberi.

Obsedat de ideea inadaptării şi a declinului haotic, a lipsei de sens a vieţii sau a efemerităţii ei, măcelarul întruchipează întocmai viziunea sa grotescă despre o societate în care anumiţi indivizi cad pradă altora în mod arbitrar şi, întocmai, ireversibil. Cea mai cruntă penitenţă pentru om este regretul săvârşirii unui act necugetat şi neputinţa de a îndrepta lucrurile.

În Irreversible, punctul culminat se consumă în prima jumătatea a filmului pentru că povestea este spusă de la coadă la cap. Gaspar Noe experimentează împotriva convenţionalului, pentru că este riscant să-ţi dozezi astfel filmul. Majoritatea foloseşte expoziţiunea ca suport pentru a construi ceea ce la final captează total atenţia spectatorului, însă francezul, în antiteză cu prima parte a filmului în care ritmul este foarte alert, sufocat de violenţă fizică şi verbală, de imagini dure şi ameţitoare, o lălăie apoi spectaculos, ba chiar dă o tentă telenovelistică filmului printr-o scenă al cărei dramatism de coafor e uşor derizoriu şi strică impresia generală a filmului. Voit sau neintenţionat. Nu ştiu.

Un traseu al răzbunării care sfârşeşte imediat ce un tip delegrat, poreclit Tenia, care-şi face veacul într-un club de poponari sado-maso, este găsit, caftit, desfigurat, omorât. Scena asta poate pune capac privitorilor şi aşa ameţiţi de mişcările în cerc, hiptonice, ale camerei. Dar dacă rezişti în prima jumătate de oră, atunci mai ai doar un hop, căci de la jumătate încolo violenţele încetează, iar Gaspar Noe, (care este şi cameraman) revine la banalele cadre statice care detensionează, slavă domnului. Şi hopul ăsta de care spuneam, este o scenă, poate cea mai şocantă pe care am văzut-o. Sau mă rog, de care să-mi amintesc acum. Scena violului anal, episod-intrigă cedeclanşază nevoia de răzbunare şi periplul celor două personaje în cautarea celui ce l-a săvârşit. Este pentru prima dată în film când Gaspar Noe aşează camera de filmat pe un nenorocit de trepied. Însă nu poţi să zici că în sfârşit ai ocazia să te mai destinzi, să-ţi revii un pic din nebunia de până atunci, pentru că urletele Monicăi Belucci îţi bombardează creierul. Nu mai pun la socoteală sentimentul de vinovăţie care te încearcă faţă de persoanele de sex feminin cărora, eventual, le-ai recomandat filmul.

Într-un pasaj subteran, nefericita Alex întâlneşte Tenia, care, învolburat de perspectiva unui sfincter neatins purcede la ceea ce ştie a face mai cu spor (sex anal). Apoi, în semn de mulţumesc-ăsta-a-fost-futaiul-secolului, îi mai şi aplică suavei creaturi câteva picioare în cap şi stomac. Scena durează mult, acompaniată îndelung de nişte răgete cumplite, pare că nu se mai termină (masculul şi scena implicit), evident, dacă sunt şi fete cu tine în cameră, ele vor fi fugit de mult, oripilate, nu înainte de a replica adjectival câte ceva la adresa filmului şi la adresa ta (peiorativ, evident: ce e mă, porcăria asta, eşti bolnav?)

Alex este iubita lui Marcus, fostă Pierre. Cei doi tipi sunt buni amici şi nu-şi poartă pică unul altuia. Nu există niciun fel de rivalitate între ei, deşi poziţiile lor sunt uşor antagonice în raport cu voluptoasa domnişorică: primul preia sarcinile celui de-al doilea, incapabil să ofere ceea ce frivola Alex îşi doreşte de la un bărbat. De fapt, ei formează un fel de trio erotic eşuat, genul Jules et Jim, eşuat din cauză că Alex îl părăseşte pe înţeleptul, poeticul şi galantul Pierre în favoarea lui Marcus, un semi-retardat zănatic, dar potent. Frumos este că providenţa îi oferă sărmanului “libido-redus” o răzbunare diabolică şi nedorită. Tocmai o partidă de sex, neconvenţional ce-i drept, îi pune capac “futicioasei”. Pierre este de compătimit, dar pentru mine, revoltător este calmul şi seninătatea cu care acceptă noua relaţie a iubitei sale. În fine, cum spuneam, cei doi sunt cei mai buni prieteni, oricât de obtuz aş putea părea eu. Francezii ăştia…

Tot împreună pleacă în căutarea celui care a devorat-o şi desfigurat-o pe Alex. Marcus, deşi mult mai solid, genul arţăgos şi impulsiv care caută rezolvarea problemelor prin violenţă, intră pe cai mari în Clubul Rectum, precum un Rambo însetat de dreptate geopolitică şi demografică. Însă Tenia, ripostând la loviturile primite, îl pune la pământ pe bravul erou (măcar în intenţii eroic dacă altfel nu). Pierre, ca un bătrând jucător de şah care îşi aşteaptă metodic şi calm mutarea, apare de nicăieri şi îi striveşte mecla defloratorului anal cu extinctorul.

Societatea, aşa cum apare ea în filmul lui Noe, este cea bolnavă. Dincolo de personajele lui mai mult sau mai puţin dubioase, mai mult sau mai puţin dezirabile. Este primul film pe care îl văd şi în care Parisul îmi apare cu totul altfel decât îl percepeam din alte filme (Goddard, Rivette, Bertolucci etc…). Tipice rămând doar cele trei personaje(Alex, Pierre, Marcus), până la un anumit punct, cu discuţiile lor detaşate despre sex, deloc inhibaţi şi libertini. Marcus şi Pierre alcătuiesc opoziţia perfectă între francezul de modă veche, şarmant, fin, inteligent şi cel şturlubatic, infantil pînă la bătrâneţe, incult, preocupat doar de aspectul fizic, performanţe sexuale, petreceri sau droguri.

Filmul este un omagiu al lui Gaspar Noe adus celui care pare că i-a influenţat cel mai mult stilul: Stanley Kubrick. Deasupra patului în care Alex şi Marcus fac dragoste (mă rog , sex) tronează un afiş promoţional gigant, al filmului "Odiseea Spaţială: 2001". Secvenţa violului de la metrou poate fi lesne comparată cu cea în care Alex (coincidenţă), tânărul delincvent din "Portocala Mecanică", îmrepună cu gaşca sa, sponesc în bătaie un biet beţiv irlandez lipsit de apărare care agoniza sub un pod. Scena extrem de violentă pentru acele vremuri. Numai că regizorul francez face un pas înainte şi intensifică vilolenţa, grotescul, care în Irreversible ating cote maxime.