14 septembrie 2010

Eu, când vreau să fluier, fluier (Florin Serban, 2010)

Movie Rating:

A face un film despre realitatea penitenciară - pe alocuri în ton minimalist - e la fel de absurd precum ipostaza în care se află deţinuţii care au jucat în film. Aceştia interpretează într-o producţie cinematografică de ficţiune – reiterare cosmetizată a existenţei de puşcăriaş – acelaşi rol pe care îl joacă în societate. Sordidă redundanţă ...

Filmul are două personaje principale: Silviu - un băiat de 18 ani care din cauza unei vizite inopinate a fratelui mai mic îşi pierde simţul raţiunii şi acţionează haotic - şi ceafa lui. Protagonistul este filmat de la spate aproape de fiecare dată când merge, într-o serie de cadre succesive care pot deveni enervante la un moment dat. Înţelegem, desigur, semnificaţia acestor cadre care subliniază condiţia personajului, însă a induce, la un moment dat, o stare reclamă subtilitate, nicidecum redundanţă agresivă care ţine mai mult de încăpăţânare sau lipsă de maturitate.

Construcţia narativă a filmului este iniţial greoaie, presărată cu secvenţe eliptice, relativ inutile, care doar deschid anumite piste, fără a le dezvolta însă. Prima parte a filmului este o pledoarie care înlesneşte orice tentativă de a anticipa naraţiunea sau chiar deznodământul. Avem un deţinut care mai are puţin timp până la eliberare, o alunecare înafara regulamentului şi un director care atenţionează că la următorul pas greşit va plăti scump. Ei bine, intenţionat sau nu, devine foarte clar ceea ce urmează Adică personajul principal va comite un act indezirabil ce îi va anula anunţata eliberare.

Atmosfera în penitenciar este una relativ paşnică. Fără incidente grave de-a lungul filmului. Excludem aici, evident, încăierarea tandră dintre doi deţinuţi, care seamănă mai mult cu o imbrăţişare; episodul în care regizorul sugerează un viol - gratuit, forţat şi poate confuziona privitorul mai degrabă decât să fie util naraţiunii; fuga intempestivă a celui poreclit Ursul, care profită de neatenţia şi stângăcia paznicilor sau scena în care Silviu, personajul principal, se apropie de gard pentru a-şi urmări fratele care tocmai îl vizitase şi este caftit cu promptitudine de către un paznic vigilent şi cam zelos (urletele victimei sunt strident accentuate).

Aceste manifestări ale violenţei în astfel de instituţii punitive sunt clişeice. Ele sunt rodul percepţiei din exterior. Mai multă imaginaţie ar fi fost utilă, căci anumite comportamente deviante tind să nu iasă atât de uşor la iveală în faţa unei camere de luat vederi.

Majoritatea replicilor atribuite personajului principal se bazează (sau cel puţin asta e senzaţia) pe improvizaţie, ceea ce conferă o notă de autenticitate. Dacă unele secvenţe par mai puţin credibile, cel puţin anumite replici nu pot fi considerate astfel. Un alt plus este şi interpretarea lui George Pistereanu care întruchipează un personaj dual, deopotrivă violent (provocat direct sau indirect), brutal, vindicativ, candid, emotiv, idealist.

Toate personajele secundare sau episodice ale filmului sunt plate, sporind astfel complexitatea protagonistului – un antierou carismatic care te poate convinge să-i înţelegi comportamentul impulsiv şi deciziile care trădează lipsa de maturitate: cu toate că mai are puţin pâna la eliberare, decide să-şi compromită orice şansă pentru o promisiune, o cafea şi câteva minute alături de fata de care s-a îndrăgostit subit.

Capriciile şi exuberanţa tinereţii (sugerate chiar prin tiltul filmului) fac din Silviu o victimă fără o altă vină decât aceea de a-şi revendica dreptul la o viaţă normală, în libertate. Ura faţă de propria mamă responsabilă de situaţia în care se află (mai mult sau mai puţin), dar şi dorinţa de a-şi proteja fratele mai mic îl aduc în situaţia de a-şi dori răzbunarea. Însă tot ceea ce face se răsfrânge asupra lui sub forma unei lecţii dure de viaţă: nu poţi repara nedreptatea, iar dacă o faci, mânat de un imbold al inconştienţei vei fi aspru pedepsit.

Filmul atrage atenţia asupra unei probleme tot mai întâlnite în România ultimului deceniu: familii dezbinate, copii neglijaţi sau abandonaţi definitiv - care ajung pe străzi sau în şcoli de corecţie (în cel mai rău caz) - de către părinţi plecaţi în străinătate din diverse motive.

Concluzionând, avem de-a face cu un film simplist, presărat cu clişee, uşor previzibil, în care anumite secvenţe se prelungesc inutil, iar altele se încheie brusc, un film al cărui punctul culminant se doreşte a fi unul tensionat dar eşuează în mare măsură datorită replicilor nefericite. Rămâne pregnantă senzaţia că regizorul îşi doreşte mai mult decât poate realiza (pe lângă drama personajului principal, conflictul interior şi declinul care stau la baza filmului, Florin Şerban îşi propune să realizeze, simultan, o frescă a vieţii dintr-un penitenciar românesc).

0 comentarii:

About This Blog

About This Blog

  © Blogger template Brooklyn by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP