15 septembrie 2010

El lado oscuro del corazon (Eliseo Subiela, 1992)

 Movie Rating:

E dificil să începi să-i vorbeşti cuiva despre filmele lui Subiela. Cu atât mai dificil este să scrii despre filmele lui Subiela, pentru că, odată cu primul cuvânt rostit sau scris, se deschide un univers în care opera lui Benedetti joacă rolul unei constelaţii. Trebuie clarificat un lucru în primul rând. Nu toate filmele în limba spaniolă sunt telenovele. Majoritatea crede asta cu tărie. O prejudecată ieftină, de care e însă greu să te desparţi. Ceea ce face Subiela, nu discut aici finalitatea, ci mai degrabă intenţia, este ceva lăudabil cel puţin. Se foloseşte de literarură, în doze calculat administrate, pentru a reconstrui ceea ce până nu de mult putea fi întâlnit doar în literatură: universal realismului magic. Sau poate că pentru sud americani, asta e deja un modus vivendi.

Filmul El lado oscuro del corazon (Partea întunecată a inimii) este un tango prelung pe muzica versurilor lui Mario Benedetti, celebrul scriitor din Uruguay, Montevideo. Un dans lasciv şi tânguitor, un dans al iubirii pasionale, al iubirii dificile, al neîmplinirii sentimentale. Buenos Aires, oraş-tîrfă (puta ciudad), forfotind de feluriţi artişti rataţi sau vizionari. Toate aceste personaje ignoră neajunsurile cotidiene pentru că sunt mistuiţi de pasiuni arzătoare.

Personajul principal recită poezii (ale lui Benedetti) pentru ceva dollares, por tener plata, cu care mai apoi să se poate scufunda într-o mare de iluzii. Bordelul, este toposul perfect ales pentru povestea noastră. Aici vom întâlni o argentiniancă focoasă, prototipul femeii ideale: frumoasă, pasională, capabilă de replici tăioase, inteligente, aproape contrazicându-şi strident condiţia de prostituată. În căutarea iubirii desăvârşite, hoinărind prin oraşe ca Montevideo sau Buenos Aires, protagonistul, Oliverio, cade în plasa ispitioarei brunete al cărei interes pragmatic o face incapabilă de sentimente. Dollares. Boemul poet vagabond, secătuit de dorinţa de a o avea veşnic pe Ana (o altă Avida Dollares ) cea care pare singura femeie capabilă să simtă versurile ce-i sunt dedicate.

Subiela reuşeşte să fie, în multe situaţii, ingenios, iar găselniţele lui sunt cele care pot arunca filmul în derizoriu, pentru un privitor nefamiliarizat cu modul ăsta de a spune o poveste. Muzica, relantiul, fumul sau elementele împrumutare din realismul magic literar creează o atmosferă pe care o descifrezi cu simţurile. De altfel, există şi o convenţie imaginară între regizor şi privitor. Raţiunea distruge, farmecul este simţirea. Îmi aduc aminte de o secvenţă în care însuşi Benedetti apare la o masă, recitând în limba germană o poezie unei domniţe care nu mimează plictiseala şi dezinteresul. Limba germană, simbol al rigidităţii şi al raţiunii care cântăreşte apoi apreciază, ori aici este întocmai contrariul. Aşa cum poeziile scriitorului uruguaian sfidează limba de lemn şi canoanele folosind numai cuvinte simple, tot astfel face şi Subiela: sfidează criticii, care de cele mai multe ori sunt obtuzi. (mai ales cei europeni dacă aruncăm un ochi asupra listei laureaţilor din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, unde e vorba mai mult de rigoare şi corectitudine regizorală,  decât specraculos, de glacialitate pînă la urmă).

Spectatorul poate îşi poate alege să fie în oricare ipostază dintre cea de procuror sau avocat. Ca la proces. Se pot găsi aspecte negative, sau argumentaţii care să susţină frivolitatea filmului, dar se poate, încă şi mai bine, susţine o pledoarie în favoarea lui şi a lui Subiela. A priori putem pune problema aşa, însă cei care vor vibra încă de la prima scenă, vor merge mai departe în film, ceilalţi nu.

Dacă filmul ăsta poate părea cam siropos, ei bine, nici nu ar face sens altfel, pentru că însăşi lumea din care se desprinde şi pe care o redă este aşa, mult diferită faţă de cea occidentală. Fascinantul univers latino-american poate părea o frivolitate ieftină doar pentru cei în conştiinţa cărora s-a baricadat ideea că America de Sud înseamnă Esmeralda, reggaeton, Messi sau Talia. Atât şi nimic mai mult.

Filmul este presărat cu o groază de picanterii care fascinează, intrigă. Este alchimia dintre poezie, muzică, dramatism şi erotism. Oliverio, în pat lângă o femeie, recitându-i o poezie care reclamă sensibiliatate, reclamă o reacţie care nu vine, atunci el apasă un buton, iar patul se deschide ca o trapă secretă, înghiţind femeiea de lângă el. E secvenţa de început.

Oliveiro (personaj alter-ego a lui Benedetti): nu mă interesează dacă sânii unei femei sunt precum magnoliile sau smochinele/ dacă respiraţia ei, dimineaţa, miroase ca un afrodisiac sau ca insecticidul/ sunt capabil să suport un nas care ar cîştiga premiul întâi la o expoziţie de morcovi, dar cu un singur lucru sunt intransigent: nu pot tolera o femeie care nu ştie să zboare.  Iar dintre toate femeile pe care le-a întâlnit, Ana este singura care o face. A căuta femeia care poate zbura (metaforă cu vădite conotaţii sexuale) seamănă întrucâtva cu demersul lui Don Quijote, numai că de data asta avem de-a face cu o Dulcinee palpabilă şi palpată, o Dulcinee citadină la care e uşor să ajungi, dar la fel de imposibil să-ţi atingi scopul final. Mai dureros pentru Oliveiro pentru că Ana nu este într-un totul o proiecţie fantasmagorică ce întruchipează un ideal. Ea există cu adevărat, diabolic de ispititoare. Scena în care cei doi fac dragoste, levitând, ilustrează amăgirea, întrucât ea este şi va rămâne o femei care îşi va vinde sentimentele pe bani. Ireversibil.





0 comentarii:

About This Blog

About This Blog

  © Blogger template Brooklyn by Ourblogtemplates.com 2008

Back to TOP