Avatar (James Cameron, 2009)

Movie Rating:

“Când filmul s-a terminat, nu mi-a mai venit să mă ridic din scaun: aş fi vrut să rămân acolo, pe Pandora, pentru totdeauna, cu femeia mea albastră, cu coada mea graţioasă, cu ornamentele şi tatuajele mele, să fiu transferat definitiv în avatarul meu, dream-walker al nostalgiei...”

Mircea Cărtărescu - “Vis şi scamatorie”
Evenimentul Zilei, 15 ianuarie 2010
www.evz.ro

Mi-am trimis avatarul pe Planeta Mall. Acolo, eu adică el, el adică eu dar nu întocmai ci puțin schimbat păstrând însă caracteristicile esențiale ale înfățișării și egoului meu, s-a adică m-am ... În fine, convenția de acum încolo va fi aceea de a scrie la persoana a treia, altfel am să mă încurc și naiba o să-i mai dea de cap vreodată textului ăstuia.

Deci, mi-am trimis dublul la cinematograful în trei dimensiuni pentru un briefing a ceea ce se petrece acolo, mai puțin în sală ca spațiu în care se depozitează privitorii și mai ales în bombasticul ecran sf, care e ecranul în trei d. Nu puteam, firește să mă duc în persoană pentru că acolo e o atmosferă greu respirabilă pentru o ființă normal (nu zic neapărat ca mine, ci ca majoritatea dintre noi). Așa că mi-am trimis proiecția care reproducea fidel, în detaliu, felul în care arată locuitorii planetei, cala’arii: blugi, pantofi Marian Mexicanu, geacă cu puf la guler…etc - vestimentația lor nu e constantă, dar așa s-a nimerit să fie atunci. Telefoncalculator, ochelari de soare și semințe-n buzunare. Sau mă rog, nachos. Depinde... Și pentru că nu lucrez pentru Telenciclopedia sau pentru Atlasul de Mitocănie Urbană – cred, dar nu sunt sigur că așa-i zice - nu am să insist asupra băștinașilor. Nu facem studii de antropologie aici..

Cum avatarul meu este o fire ușor entuziasmabilă față de lucruri noi, a ajuns acolo cam pe la fără un sfert să zicem, iar filmul începea pe la și 20. Deci a avut timp sufficient de o mică incursiune pedestră cu caracter explorator în mica-marea lume a cal’arilor, Planeta Mall sau cum v-o veni la gură să-i ziceți. E ușor redundant, îmi imaginez. Aoleu, da, cum ce film? Ce film?!?.. …….Avatar domnule, …Avatar!
E ușor redundant, îmi imaginez. Deci reiau, de această dată pe alt ton. Mi-am trimis avatarul într-o expediție cinematografică, la filmul Avatar care rula pe Planeta Mall.

Și acum impresii. Păi da, avatarului meu i-a plăcut filmul, pentru că de, era și el o oaie Dolly a cal’arilor. Deci nu avea cum altfel. Ba a și rămas vădit impresionat, a și plâns la final molipsinu-se de la o fetișcană înzorzonată, îngropată în floricele de porumb, de alături. Avatarul meu nu prea citește cărți așa că e foarte posibil ca asta să fie cea mai impresionantă poveste pe care a auzit-o vreodată (și pe care să o și înțeleagă).

Pe scurt : niște oameni malefici cu aere de conchistadori hipertehnologizați invadează teritoriul neprihănit al unor creaturi albastre inofensive, sensibile și conectate în permanență la natură ca societatea civilizată la net. Un soldat marin semiretardat trimis în misiune sub înfățișarea unui na’avi (creaturile albastre așa se cheamă ele) se îndrăgostește subit de o femeie cu care face și dragoste sub copacul strămoșilor sau așa ceva…. După ce se luptă astea două rase între ele na’avi fiind conduși de creatura umanoidă reformată împotriva propriei specii pe care o trădează pentru o meduză albastră cu buze reci, cu care și-o trage…am mai zis asta…scuze… cred că m-a marcat, apoi bla bla bla bla bla el rămâne pe planetă pe vecie trăind fericit până la adânci bătrânețuri ….un fel de happy – end corcit. Și toate astea în 3d.