Alice doesn't live here anymore (Martin Scorsese, 1974)

Movie Rating:

Alice nu ştiu cum. Chelneriţa cântătoare sau câtăreaţa care serveşte la mese, căci nu e nici una nici alta dar în acelaşi timp amândouă. Cadrele rotative, camera se roteşte mai tot timp sub comanda bâtrănului Martin (pe vremea aia mai tânăr, dar bătrân aşa în sensu de good ol’ Martin). Şi cum să nu regreţi că se scurge felia aia de film în care apare şi Harvey Keitel, puştan pe atunci prin 70, când eu am în cap imaginea lui de Goodfellas sau badfellow din filme cu gangsteri sau de soldat roman sau aghiotant al lui Cristos din ştim noi care film, de se crucesc pioşii cucernici văzându-l. Dar hold my horses cum se spune că ne abatem de la un subiect şi un film juicy, şi pe onoarea mea dacă nu mi-e ruşine cu mine că suntem în 2010(?) şi eu abia acum îl văd când simt că ar fi trebuit să-ncep cu el, dat fiind un început mai mult iluzoriu de cineast închipuit, recte eu. Deci, ah, încep cu deci, cică n-ar fi bine, se găsesc mulţi să comenteze dacă n-au ce face iar eu sunt om cult, pe onoarea mea. Deci (fuck! I thinkit’sahabbitallready) Alice la începutu' filmului zici că-i Dorothy din filmu ala cu căţelul Toto şi pantofii roşii Vrajitorul din Oz (right?), posibil că e impresia mea, dar eu spun tot ce-mi treci prin dovleac.

Nu ştiu nici acum ce dracu e cu partea aia denceput roşie-roşie, o imagine cît un petec pe ecran, se vede aşa doar în mijloc, că m-am şi deranjat de pe canapea de 2 mai exact 3 ori să ajustez manual formatul imaginii crezând că e ceva tehnic sau ceva...în fine, şi controla-mi-aş ideile fluviu dacă pot, dar se pare că nu pot. Alice e tipa aia din Requiem for a Dream, mama aluia de se droghează, şi ajunge la nebuni în final numai că pe vremea când era încă o bunăciune hai nu de nota 9 nici de 10, dar de 7-8 tot e, la naiba. Dacă-i place lu Kristofferson de ea în film e bună şi unde m-ai pui că şi-o trage şi cu Keitel când era tânăr, în film vreau să zic, în privat nu mă bag.

Ea pleacă la drum cu blondinul ei copil, pleacă din oraşu ala în care stătea din cauză că aveam o familie şi tot buclucu, până ce bărba-su moare, nu mare pierdere, că şi aşa o bătea şi era exemplu negativ băiatului care are o gură cât o şură şi aia spurcată rău pentru un puţoi de 12 ani. Ea bagă un pic de plâns la început că deh, o bătea o bătea sau că era al dracu da’ deh, a trăit cu el cât a trăit şi are şi un fiu vorba aia, că până la urmă – am citit eu undeva – e un soi de chestie ciudată care se petrece cu psihicu omului de ajunge victima şă-şi iubească în mod straniu tartorul, călăul, nu ştiu cum vine asta, da vine. Şi ajunge Alice în alt oraş, şi visu ei era să devină cântăreaţă, o melodie ştia, nu mai mult din gură şi din pian şi pân la urmă se-nduplecă unu de ea şi o angajează şi-acolo îl cunoaşte pe ţărănoiu asta de Keitel care te face să-ţi uzi pamperşii cu faţa/replicile lui, da faza e că o cucereşte nu ştiu ce da dupaia are o răbufnire dasta de le bagă în toţi sperieţii pe dame, o ieşire dasta violentă şi ele fug, pleacă, părăsesc, vezi bătrâne Harvey dacă nu te stăpăneşti. Alice cu sufletul sensibil, Alice cu melodie-n suflet, Alice mamă, femeie, amantă cântăreaţă, etc.

Şi iar pleacă în alt oraş, unde va să lucreze la servit farfurii cu ochiuri şi şuncă, cu ce se drege americanu pe la ţară dimineaţa, şi cafea multă, cafea într-un local mai forfotind ca un Mcdonald’s de atâtea comenzi şi burtoşi înfometaţi, din care se desprinde unul, ca decupat din reclame, dalea ori la şampon Cap şi Umeri ori la viză şi emigrare în America, the real land of choice and choices, unde te-ntâmpină semeţele fiinţe superioare al căror căcat pesemne că nu pute a comunism ci a apă de toaletă sau lavandă.

E, despre Kristofferson vorbesc, un fermier carismatic până şi pentru matroana frigidelor şi frivolelor, darămite pentru Alice, obişnuită de pe-acum cu preacurvia şi în căutare de ceva hardcore, adică familie, deh. Şi se produce minunata scenă când după tachinări şi tachinări şi ocoale şi ocoale se sărută ei la marginea unui gard ghimpat de la ferma tipului, când ea, ah sublim pretext, îi zice interogativ şi rugător să o lase să-i atingă barba cea moale, căci aşa pare, şi să mor dacă nu zici ca e ZZ Top cu balsam, ce mai barbă de cowboy din reclame. Şi o atinge cu mâna apoi cu buza şi uite-aşa ajunge-n pat şi deacum încolo toate bune, pînă când se ceartă, apoi se împacă, căci tipu ăsta nu e ca nervosul Harvey, e mai stilat mai candid o fi el cowboy sau fermier da cine zice că ăştia nu au suflet sensibil? Şi copilu ăsta, meanwhile, se-mpreteneşte cu un un băiat-fată jucat de Jodie Foster când era mică (pare aberant da aşa e pe onorea mea pierdută dacă nu) şi multe multe se mai petrec aci în oraşu asta unde se-ncheie şi periplul Alicei care se visa cântăreaţă şi nimeni nu-i trăgea vreun pumn în meclă se se trezească. Şi n-am literele la tastatură şi cuvinte-n vocabular câte ar mai trebui zise despre filmu ăsta care te lasă paf, şi cum mânuieşte camera Scorsese cu mâinile lui invizibile de zici că nu-i adevărat şi cum a zis unu când a văzut girafa, aşa şi eu acuma cu filmu ăsta: Aşa ceva nu există!

Pune-ţi mâna pe el fraţilor, chemaţi-vă vecinii şi rudele, sau nu, prietenii, băgaţi nişte ţigări cu cola şi cheesburgheri şi nu vă fie jenă să descărcaţi imoral de pe torente filmu ăsta care nu poate să aibă un preţ pe tarabă ca orice altceva, mai ştiu eu ce. Şi dacă nu v-am zis de toate fazele din film nu reise că n-am vrut să deconspir, că-mi place treaba asta, dar nu ştiu dacă m-aş mai putea opri şi-atunci de unde bani de altă tastaură şi de unde atâtea ţigări combustibil pentru creier, catalizatorul meu narativ-scriptic. Hai şi să ne-auzim întregi şi cu chef şi la alte capodopere dastea pe care şade prafu de un metru.